Povestirea în ramă este o specie a genului epic, în care interesul se centrează asupra situației neobișnuite povestite și nu în jurul personajelor. Ca tehnică narativă specifică identificăm "povestirea în povestire" numită și povestire în ramă care constă în încadrarea celorlalte povestiri într-o povestire cadru. În volumul Hanu Ancuței, Iapa lui Vodă este povestire suport pentru  întreaga suită de 8 povestiri care urmează.

Încadrarea în specia literară: 

Opera Hanu Ancuței are forma povestirii în ramă deoarece nouă narațiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției, care utilizează formule specifice. Pretextul este prezența celor zece povestitori, ,,într-o toamnă aurie”, la han-topos al povestirii. 

            Instanțele comunicării narative:

Există un povestitor al narațiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei narațiuni rostite de ceilalți naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalți, ceea ce dovedește prețuirea lor, faptul că este recunoscut ca unul dintre ei. Această voce narativă este cea delegată de autor pentru a-l reprezenta. 

Ceilalți naratori, personaje în narațiunea-cadru și, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de ei  roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei și caracterul polifonic.

Ei aparțin unei categorii sociale diferite: comisul Ioniță (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moș Leonte Zodierul (Balaurul),căpi-tanul Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuță), ciobanul (Județ al sărmanilor), negustorul Damian Cristișor (Negustor lipscan), orbul rapsod și calic (Orb sărac),  matușa Salomia și Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei fântânarul).

Rolul narațiunii-cadru:

    Narațiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text și include cele nouă povestiri. 

Incipitul ei fixează coordonatele spațio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, ,,într-o toamnă aurie”, la Hanu Ancuței. 

Interesul ascultătorilor este susținut între povestiri de promisiunea comisului Ioniță de a spune  ,,o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorată până în final.

Timpul povestirii:

Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forța cuvântului o lume pierdută care stă sub semnul vârstei de aur. 

Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt:

- timpul naratorului anonim (autorul), care evocă nostalgic o toamnă aurie ,,într-o depărtată vreme” a tinereții sale;

    Se observă impresia de atemporalitate, însă misterul timpului mitic este dezlegat de indicii timpului istoric, precum războiul ruso-turc: ,,Impăratul Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne”. 

Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relative, precise, în spatele unor imagini ce par să țină de fabulos.

Spațiul  povestirii

 Spațiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut. Belșugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un spațiu unic, iar ospățul este un ceremonial al împărtășaniei, al comuniunii care mijlocește ritualul povestirii.

HANUL – Metafora vieții

    Hanul este un loc de popas și de petrecere, ocrotitor ca o cetate și cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuțe. 

    Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine și povești ale unor oameni din diverse straturi sociale. Zidurile hanului-cetate au valoare simbolică a granițelor între lumea realului și lumea povestirii.

,,Hanul este metafora vieții trăită întru povestire, un loc de apărare a legilor firii care, mai presus de orice, stăpânesc această lume. Civilizația cea nouă îl îndepărtează pe om de la cele firești – așa ar spune parcă Ienache Coropcarul din ,,Cealaltă Ancuță”. Numai aici, la han, unde s-au vazut lucruri de pomenire, mai bântuie stafia răzvrătirii firești și a răzvrătiților sublimi, mai trăiesc oamenii după rânduielile firii, tânjind după o viață de păcat.”

                       (Gheorghe Mitrache-Mihail Sadoveanu)