"Cuminte însă ca întotdeauna, îmi căutai de treabă ; lăsai cerul în pace să-și cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin rețeaua deasă și mișcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se topească, în tonuri de aur, pe fundul viorii și depărtat al munților, vântul amăgitor să sărute florile și să fugă, iar florile înșelate să plece în urma-i capul și să plângă cu lacrimi de rouă..."

"Mestecănii bătrâni și pletoși cu trunchiuri netede și albe, uitându-se,  parcă, în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolți de umbră și verdeață, pe care o nimfă pudică o alcătuiește, la loc tainic, pentru oara misterioasă a băilor sale."

,,Soarele se coborâse acum sub orizont și umbrele nopții se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor."

"Soarele apunea, iar lumina razelor lui nu se mai zărea decât pe cele mai înalte vârfuri ale munților, care se desfășurau sub picioarele noastre."

"Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastru cerului adânc și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră și cel mult dacă îndrăzneața Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat."

,,Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii firi o nespusă frăgezime.”

"Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parca de gânduri a unei flori?"

" Munții păduroși, ce se râdicau de o parte și de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemișcați; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al păretelui de stâncă, răsărea, că în familie, dintr-un strop de țărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruț de azur."

"O suflare de vânt răzleață și molatică, furișându-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziș, întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din fața mea; iar sub mângâierea ușoară și trecătoare, florile își plecară spre pământ fruntea lor drăgălașă, ca sub farmecul unei sărutări cu dor așteptate și poate că ceea ce strălucea între foile albastre ale uneia din ele era o picătură de rouă sau... poate chiar o lacrimă de bucurie sau de durere...."

"Pe nesimțite, pajiștea înflorită făcu loc unui așternut de foi uscate, care trosneau sub pașii noștri mesteacănul ne părăsise și bradul sau fagul, cu frunți despoiete de bătrânețe sau de vânturile, care veșnic suflă în părțile de sus ale aerului, spintecau văzduhul și se zugrăveau fantastic și trist pe albastrul adânc al cerului." 

"Și cât pe ce sa zbor, pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare și gălbii și cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monștri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor m-ar fi privit cu ochi încruntați și ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete și goale!..."

"Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistriţa; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâţia butuci câţi erau sămănaţi fără regulă, şi unii peste alţii, pe prundurile Bistriţei şi ale Sabasei."

"Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până în creier. Într-un colț mai retras al stânii, un teanc de piei mițoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checheriti drept calda și moale locuință." 

,,Mai departe, între răsărit și miazăzi, Bălțăteștii, cu mărețele-i grădini și așezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârșitele șiruri de plopi înalți de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit."

”Un mare oraș, așezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea și pe străzile-i albe, largi și pline de soare, lume multă foia în toate părțile.”

"Virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească."

"Nu te-ai simțit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii!..."