Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative.

 Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

PRIMII ANI DE VIATA

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (la fel ca și Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), viitorii lui colaboratori.

 Apoi la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată de Francois Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiaza la Facutatea de Drept pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară.