Preview audio:

storyj.mp/aerxqjkquga6

A fost o toamnă dulce şi lungă, cum - nu e vorba - au mai fost şi altele, însă nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasările călătoare, berze cu aripile mari, rândunele mici şi alte soiuri de săgeţi zburătoare, cu ciocul cât chibritul sau cât creionul sau cât nuiaua, ajunseseră cu bine în ţara caldă, unde aveau să trăiască până ce trecea gerul şi se topea zăpada de la noi. Pasările de la Giurgiu aşteptaseră păsările din Argeş, de la Bacău şi Severin, şi după ce se adunară toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfântul Munte şi peste Mare, în Egipt, şi mai jos, în nisipurile frământate de vânturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră.

Văzând că încep să îmbătrânească şi că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înapoi, păsările au ţinut sfat laolaltă şi s-au hotărât să zidească un palat.

În timpul cuvenit, toate păsările aduseră câte ceva şi răspândindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încăperi şi cu o turlă la mijloc. În turlă fu pus paznic un vultur negru, cu o sută de ajutoare, o sută de ciori. Vulturul stă în fereastră sau pe vârful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului depărtate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de luptă şi cu gheare din acelaşi metal.

Câteva rândunici bătrâne, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, rămăseseră în palat - şi câteva becaţe. Şi, la intrare, în câte un picior, străjuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi de-a stânga trei, cu gândul la nuferii albi de la Cernavodă.

Străjerii n-aveau de păzit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vârfuri şi firizi. O pasăre, cât un fluture de mică, o pasăre galbenă, ciocănise în geamul unei împărătese de prin raiurile fierbinţi ale pământului şi împărăteasa, uimită de frumuseţea piţigoiului de aur cu ciocul de os, l-a lăsat să intre. Dar după trei zile tâlharul a plecat, furând în cioc un ac de diamant fermecat, cu vârful tare şi ţepos ca pintenul de glădiţă. Acul, păzit în ziduri de marmură trandafirie, de către toţi cei o sută de împăraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de-a

lumina cu o scânteiere de lună până în depărtări, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsă încoace, în locul cel mai înalt, al palatului păsăresc, strălucind ca un luceafăr mai mare.

Isprava izbutindu-i bine, a îmbărbătat inima piţigoiului de aur. El zise măicuţelor rândunele: „Staţi că o să mai aduc şi alte averi, căci acum am înţeles cum trebuie să lucrez şi nu mă las până nu umplu cu străluciri scumpe candela fără untdelemn din turla cioroiului Dumitru". Într-adevăr, cioroii fuseseră toţi botezaţi, ca să ţie de călindarul românesc şi ca să se simtă juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor.

You've previewed 5 of 9 pages.
To read more:

Benefits: