Lângă marea albastră, acolo unde apa lasă pe nisipul plajei scoici sidefii și alge obosite, locuia cândva un băiețel cu mama lui. În privirea copilului se citea o durere ascunsă. Singurul lui prieten adevărat era un peștișor argintiu care venea lângă el în diminețile străvezii.

- Ce se întâmplă cu tine, prietene? îl întreba peștișorul străveziu. Băiatul nu-i răspundea și tăcerea se așternea iar peste întinderi. 

Într-una din zile, peștișorul se hotărî să afle adevărul cu orice preț. Se apropie de băiat și-l rugă să-i spună ce-l frământă atât de mult, dacă până și marea și cerul simt durerea inimii lui. Băiatul nu se îndoise de prietenia peștișorului, dar știa că nu poate face ca lucrurile să fie altfel și de aceea nu voia să-l mai amărască cu necazurile lui.

-Dar cerul și marea știu de necazul tău! De ce nu le ceri ajutor? îl întrebă peștișorul.

- Oamenii trebuie să se ajute singuri.

Peștișorul nu înțelegea. În lumea lui lucrurile se petrec altfel. Marea le vine în ajutor, le scoate în cale o peșteră, o algă, un coral. Mereu se găsește ceva care să-i ajute.

- Voi singuri vă veniți în ajutor. Atenția și agerimea sunt bunii voștri prieteni. Marea vă dă numai prilejul să vă apărați.

În privirea băiatului se aprinse o luminiță. Îi mărturisi peștișorului că se frământa cum să ajungă în împărăția mării, dar nu putea trăi nici măcar câteva minute în apă.

Deodată, peștișorul se întoarse grăbit spre larg și, înghițit de spuma albă, se pierdu în adâncuri. Băiatul rămase trist că nu mai are cui să spună taina ce îi ardea sufletul.

Trecură zilele și copilul nu se mai arătă la țărmul mării. Într-o zi, peștișorul îl zări. Atunci, ochii săi rotunzi sclipiră de bucurie și-i spuse minunata veste.

-Marea ți-a dat îngăduința să intri în împărăția ei!

-Marea? Ai vorbit cu Marea? Și ce i-ai spus?

Peștișorul îi spusese mării despre singura dorință a prietenului său. Înduioșată, aceasta i-a îngăduit băiatului să pătrundă în adâncuri și să respire ca în aer, timp de o săptămână.

Atunci află peștișorul povestea băiatului. Tatăl lui se pierduse într-o încercare cumplită.  Doborâtă de muncă, griji și nevoi, mama sa căzuse la pat. Când nu mai era nicio speranță, apăru o zână frumoasă, dar cu privirea rece, care i-a spus că mama lui ar putea fi salvată numai dacă Floarea roșie de mărgean din adâncul mării ar ajunge în mâna zânei, doar în mâna ei și nu a altcuiva. Când îi povesti de cererea zânei, mama îi spuse că pentru nimic în lume nu trebuie să îndeplinească porunca acesteia. Ca s-o liniștească, băiețelul încuviință, însă nu renunță nicio clipă la gândul de a aduce Floarea. 

  Acum, când știa de ce-și primejduiește băiatul viața, peștișorul se arătă și mai bucuros să îl ajute. 

Pregăti o trăsură, o fostă cochilie de melc trasă de cei mai ageri căluți-de- mare, care îl vor purta pe băiat unde îi dorește inima. Abia apucă să urce în vehicul, că acesta porni ca vijelia.

  După un timp, zguduituri puternice opriră cochilia. Tentacule hrăpărețe o înconjurară și totul părea pierdut. Era caracatița! Un monstru respingător, mai mult brațe decât trup. Ventuzele se lipeau cu zgomot de trupul scoicii, de obrajii lui. Nedumerit de zbaterile caracatiței neobișnuite, se gândi că, poate, ciudata făptură vrea să-l îmbrățișeze. Așa că nu stătu mult pe gânduri și-o întrebă ce dorește, dar nu mică-i fu mirarea când află că nu era vorba de îmbrățișare, caracatița habar nu avea de așa ceva.

Îi explică, așa cum se pricepu el mai bine, ce înseamnă o îmbrățișare:

-Ne apropiem unul de altul și obrajii mei mângâie obrajii tăi. Așa devenim prieteni și, când suntem departe, ne gândim cu bucurie unul la celălalt, ca prietenii.

-Și ai vrea tu să mă îmbrățișezi? Vrei să ne împrietenim? zise uimită caracatița.

-De ce să nu vreau?

-Fiindcă sunt urâtă.

-Pentru o caracatiță, ești foarte frumoasă!

-Da? zise caracatița fâstâcită, strălucind din nenumăratele ei ventuze.

Caracatița știa că