Duminica Floriilor este primul praznic împărătesc, cu dată schimbătoare, din cursul anului bisericesc. Floriile reprezintă sărbătoarea care ne aminteşte de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim.

    În vechime, Duminica Floriilor era numită şi Duminica aspiranţilor sau a candidaţilor la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toţii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admişi la botez. Se mai numea şi Duminica graţierilor, pentru că în cinstea ei, împăraţii acordau graţieri.

        După un obicei străvechi, se aduc în biserici ramuri de salcie înmugurite, care sunt binecuvântate şi apoi sunt împărţite credincioşilor, în amintirea ramurilor de măslin, cu care mulţimile l-au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim. Noi le purtăm în mâini în această zi ca semn al biruinţei împotriva morţii. Sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate.

        În seara acestei duminici încep în biserici frumoasele slujbe ale Deniilor din săptămâna Sfintelor Patimi. Tot în această zi îşi serbează onomastica cei care au nume de flori.

    Fiind una dintre cele mai vechi sărbători creştine, de Florii obiceiurile şi tradiţiile sunt respectate cu sfinţenie în satele Olteniei. În Duminica Floriilor, cu mic, cu mare, în straie de sărbătoare creştinii mergeau spre biserică. Ramurile de salcie sfinţite nu trebuie să lipsească din nicio gospodărie. Se poate vorbi şi în zilele noastre de o mulţime de ritualuri şi de credinţe legate de beneficiile şi puterile magice ale ramurii verzi.

    O legendă transmisă din generaţie în generaţie, spune că, în Săptămâna Patimilor, Maica Domnului, aflând de caznele la care a fost supus Iisus, s-a grăbit să ajungă la locul cu pricina, însă un râu vijelios i-a oprit drumul. Se spune că a primit ajutor de la o salcie pletoasă aflată pe malul râului, care şi-a făcut ramurile punte, pentru a o trece pe Fecioară peste râu. Aceasta a binecuvântat-o pentru ajutorul dat. 

    Tocmai de aceea, în satele Doljului - Amărăştii de Jos, Bulzeşti, Cetate, Coţofeni, Dăbuleni,- dar şi în majoritatea satelor din Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Olt, duminică dimineaţă şi, uneori şi sâmbăta, se ducea salcie la biserică, obicei păstrat până în zilele noastre.

După sfinţire începeau ritualurile protejării. Mai întâi era protejat bărbatul, care-şi încingea mijlocul cu ramuri aduse de femeie de la biserică, considerându-se astfel că şi restul familiei era protejat de suferinţe şi boli. Urma protejarea habitatului, având astfel loc o purificare totală a spaţiului. Se începea cu poarta, aceasta fiind considerată calea de legătură între spaţiul familial şi lumea din jur. Erau agăţate ramuri de salcie la uşi şi la ferestre, în toate adăposturile animalelor, dar şi în camere, în două locuri considerate sacre, la vatră şi în camera de la drum, considerată camera bună. În ambele locuri se afla câte o icoană. Chiar şi după ce se uscau, rămurelele de salcie nu erau aruncate, deoarece din bătrâni se spunea că „e păcat de Dumnezeu” .