Clasele 5 A & 5 B

    VALEA AURIE A BASMELOR

    Coord. Prof. Radu Luminița 

                   ISBN: 978-973-0-37102-4

      Sibiu

       2022 

CUPRINS

 Porumbelul bălai (Eva) ......................................... 4

 Atlantida, cetatea de pe fundul mării şi Carul Soarelui  (Ștefania) .............................................................. 9

 Jocul de șah magic (Timeea) ............................... 22

 Laleaua fermecată (Georgiana) .......................... 28

 Băiatul și copacul de aur (Andrei) ...................... 32

 Zâna din grădina fermecată (Bianca) ................ 36

 Sora pierdută (Elisa) ........................................... 45

 Tărâmul mistic (Alesandra)................................. 53

 Cofetăria Regală Calafate DulceSal (Daria) ....... 59

 Împreună (Melisa) .............................................. 75

Iepurele fermecat (David F.) ............................... 80

Lumea oglinzilor (Alexandra) .............................. 86

Pisica vrăjită (Ana) ............................................. 90

Fetele, Zâna şi Satul Dulce (Ioana) ..................... 96

Laptele fermecat (Amelia) .................................. 101

Kaguya şi păsărea magică (Iulia) ...................... 110

Bicicleta nărăvaşă (Raul B.) ............................... 115

Cavalerul neînfricat (Alex) ................................. 117

Pădurea fermecată (Raul N.) ............................ 122

Zestrea (David C.) .............................................. 127

Zorita Năzdrăvana (Ștefan) .............................. 132

        A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un împărat chibzuit care conducea Regatul Sarovia. Într-o zi, acesta a căpătat o boală incurabilă. Înainte să se stingă, a fost binecuvântat cu 6 fete frumoase. Dar dânsele nu erau niște prințese obișnuite - erau mult mai înțelepte și mai drăguțe decât celelalte fete din regat. Au fost crescute de majordomul lor, Baldwin, care le interzicea orice distracție sau petrecere. 

                         Porumbelul bălai

                                      evvy ♡

  Din fericire, prințesele „pricopsite” știau cum să se furișeze în afara castelului. 

    Când au crescut mari, foile de zestre veneau din toate colțurile lumii, de la împărați doritori să își însoare fiii. Cu fiecare zi ce trecea, le era mai greu să se strecoare afară din castel, deoarece toată lumea le recunoștea pe mult-doritele prințese.

    Într-o noapte, un porumbel alb a venit în dormitorul lor și i-a dat fiecăreia o cheie scânteietoare, dar el s-a pierdut în noaptea răcoroasă înainte ca ele să întrebe ceva.

    Prințesele au vrut să se întoarcă la somn, dar în fața fiecărui pat se afla acum o ușă. În fața primei fete se afla o ușă aurie, care ducea în Ținutul Soarelui. În fața celei de-a doua se afla o ușă albă, care deschidea Regatul Lunii.

    În fața fetei mijlocii se arăta o ușă albastră, ce te purta în Tărâmul Apei; cea de-a patra ușă, care era roșie, înfățișa Ținutul Focului și așa mai departe.

  Fiecare dintre ele a pășit în tărâmul menit - era splendid! Toate aveau un peisaj fermecător și plin de viață...

    Prințesele au hotărât că voiau să rămână în frumoasele regate ca să domnească acolo, deoarece au fost menite să facă acest lucru.

     Însă nu a fost ușor, căci fiecare a trebuit să îndeplinească o provocare: fata cea mare a trebuit să îl înfrunte pe Arismus, Vrăjitorul Întunericului, iar cea de-a patra fiică a fost nevoită să biruiască o hidră, însă, în final, toate au reușit să treacă de provocările tărâmurilor, dovedind că sunt pregătite de a domni cu înțelepciune. 

    Ba chiar, acolo și-au găsit prinți și regi demni de frumusețea și istețimea lor. Au hotărât că ziua vor conduce regatele, iar noaptea, se vor odihni în castelul Saroviei.
    În final, Baldwin le-a descoperit mica taină, dar a chibzuit că aceasta le ajuta să fie mai responsabile, lăsându-le să continue.
        Și-am încălecat pe-o roată și v-am spus-o toată! ♡

    Începuse vacanța. Eram într-o tabără de vară, ce dura trei săptămâni. Ne aflam în Atena, capitala Greciei. Vizitasem câteva muzee și Panteonul, o clădire veche de câteva mii de ani. Ghidul nostru era o bătrână foarte obosită și morocănoasă. 

    Când se înserase aveam în sfârșit timp liber și puteam face ce vrem. Fără să mai stau pe gânduri am sărit în apă, pentru că îmi era cald (am căzut pe burtă, din nefericire) și m-am scufundat puțin. 

Atlantida, cetatea de pe fundul mării și Carul Soarelui

Ștefania

    Vedeam foarte clar sub apă, chiar mai bine decât pe uscat. De fapt, vedeam până pe fundul oceanului, unde am zărit ceva ciudat. Era un fel de templu, exact ca cel de pe mal, dar nu în ruine, ci întreg. Am înotat până la cetatea de piatră, ce părea plină cu vietăți: corali, pești, ba chiar și sirene!

    Deși nu prea știu cum a fost posibil, puteam respira sub apă, ceea ce m-a ajutat foarte mult.

    Am așteptat la intrare și, spre surprinderea mea, cineva mă pofti înăuntru.

    - Atlantida, Atlantida, unde ai fost? 

    Eram șocată, pentru că îmi știa numele; până la urmă nu ne mai văzuserăm niciodată! Cel puțin asta credeam eu...

     - Păi... ăăă...

   - Cum e pe uscat, îți place viața de acolo? Ți-ai făcut prieteni?

 - Da, e frumos. Normal că mi-am făcut prieteni, acolo trăiesc dintotdeauna!

    - Nu este adevărat, copila mea... Te-ai născut pe un vapor, deasupra acestui loc. Vaporul se scufundase și nu toată lumea a supraviețuit. De aceea, această cetate se numește Atlantida. Am botezat-o după numele tău. 

    - Stai puțin! Tu ești tatăl meu???

 ... Eu trăiesc singură, cu mama mea. Ea spune că tata este un marinar care plecase prin lume. Faptul că Poseidon este, de fapt, tatăl meu m-a șocat din nou.

... Însă poate că așa se explică de ce pot respira sub apă și am știut să înot din clipa în care m-am născut!

    - Da, draga mea. Nu-ți mai amintești?

    - Nu...

   - Te-am lăsat cu mama ta pentru că trebuie să mă îngrijesc de aceste locuri. Am chemat-o să locuiască pe muntele Olimp, dar nu a dorit să vină. Apropo, poate că ar trebui să faci cunoștință cu familia ta! 

   - Mi-ar plăcea...

    - Bine. Pune mâna pe acest trident. Așa. Ține-te bine! 

Tridentul lumina acum și mai puternic. Era un efort uriaș să îl țin în mână, deși nu știu de ce. Când l-am atins, am creat undeva departe un mic vârtej în apă, din greșeală, ce a spulberat niște bolovani.

    Apoi l-a apucat și el în mână. 

    - Bine. Haide: 3...2...1...

    Și nu știu ce s-a întâmplat apoi. Leșinasem. M-am trezit pe un pat de aur, cu multă lume în jurul meu. Venise tata la mine, spunând:

    - Atlantida, ești bine? Ai apucat tridentul de vârf, în timp ce ne teleportam pe Olimp! Vârful te-a electrocutat...

    - Da, da, sunt bine...

   - A supraviețuit... mda... mormăi nemulțumită o voce. Era Hades, zeul Lumii de Dincolo, unchiul meu. 

  - Dragule, fii politicos! E fiica lui Poseidon! Venise și Persefona, soția sa, la patul meu, și mi-a dat un buchet de flori.

  - Lăsați-o în pace! interveni Zeus, cu vocea mult mai subțire decât mă așteptam. A venit să ne cunoască! Care este problema, Hades?

    - Ah, deci tu iar ai copii cu muritoare! izbucni Hera, gata să arunce un fulger în mine, dar fixându-l pe Zeus cu privirea. 

      - E fiica mea! sări Poseidon. 

    Se iscase un haos general. Venise o altă zeiță la mine, cu niște ambrozie. Asta mâncau zeii, dar era și un medicament în același timp. Am refuzat planta. E toxică pentru oameni. M-a făcut să înghit puțină totuși și mi-am revenit. Era Hestia, mătușa mea. 

    Se făcea dimineață în curând. Ei încă se certau. Însă, brusc, a intrat cineva în încăpere trântind poarta, pentru a se face auzit. Era Apollo, zeul Soarelui, vărul meu.

       - Ce se întâmplă aici? Atlantida este într-o tabără de vară, trebuie să se întoarcă la prietenii ei; dacă o va întreba cineva unde a fost și va istorisi povestea nu o va crede nimeni! Mă duc să pregătesc Carul meu, să duc     Soarele pe cer. 

  Îmi spuse apoi:

     - Haide. Vii cu mine în Car, și te voi lăsa în locul de unde ai plecat. Am vorbit cu Poseidon și este de acord. 

       - Bine. Mulțumesc, Apollo!

    Așa că am ieșit în Grădinile Olimpului. Acolo ședea și Hestia, zeița căminului, lângă o vatră.

    Mai în față stătea Demetra, protectoare a naturii; făcea din lut o nouă ființă umană, pentru a-i tovărăși Pandorei. Grădinile erau pline de flori, de care probabil că se îngrijea Persefona.

    Carul lui Apollo era URIAȘ. Mai mare decât mi-aș fi imaginat. O minge de foc enormă stătea în spate. Armăsarii erau albi, foarte frumoși. Păreau cam agitați și fornăiau. Iar atunci când făceau acest lucru apăreau nori pe cer. 

    - Te poți urca. Vin și eu imediat...

    Așa că am urcat, în față. Apollo venise după scurt timp, cu o pereche de sandale în mână. Nu am întrebat pentru ce le-a luat, însă aflasem apoi. El urni caii cu grijă. 

    Zburam cu viteza luminii. Mă rog, cel puțin asta simțeam. A trecut niște timp și mi-a spus: 

    - Bine, acum suntem exact deasupra templului de pe malul apei. Știi cum să te întorci la colegii tăi, odată ce ajungi acolo?

    - Da, cred că mă descurc.

    - Perfect! Pune-ți sandalele.

    Doar atunci am observat că aveau niște aripioare mici, așa ca persoana care le purta putea zbura cu ele. Îi aparțineau lui Hermes, zeul călătoriei.

    - Bine, dar cum se utilizează? Dacă voi cădea? 

  - Pur și simplu zbori. Iar de cazi, cazi în apă, nu? spuse el râzând. Ești gata? 

       Nu a mai așteptat răspunsul meu. Nu eram gata. M-a împins din Car, pe neașteptate. Țipam, m-am panicat. Dar am observat că mă îndreptam, lin, spre templul de pe litoral. Mi-a plăcut zborul, deși îmi e frică de înălțimi. 

   Odată ajunsă pe malul apei, aruncasem sandalele magice în ocean. Sper că Hermes și le-a recuperat. Tot atunci mai realizasem ceva. Pantofii mei au rămas în Car.

    Era singura pereche de pantofi pe care am luat-o cu mine în tabără. În fine, asta îmi va servi ca dovadă că am mers pe fundul oceanului, am vizitat Muntele Olimp și am zburat cu Soarele de pe cer, într-o singură noapte.

                                Jocul de Șah magic 

                                                                              Timeea   

     A fost cândva, acum mult timp, atunci când s-a inven-tat jocul de șah, un secret pe care doar adevărații jucători îl puteau ști. Acest joc a avut mereu o vrajă, care nu a putut fi ruptă niciodată. Jocul clasic, pe care toți oamenii din Pădurea Sahwick îl știau, a fost blestemat cu mult, mult timp în urmă de o vrăjitoare crudă. Vraja zicea așa:  

    Cel care va pierde la ture când se joacă pe tabla de șah       cu pionii clasici în Pădurea Sahwick va fi preschimbat

într-un cal alb sau negru de șah.

      În timp, jocul a început să nu mai fie jucat doarece toți oamenii erau mult prea speriați să-l mai joace și să încerce să rupă vraja. 

    Aceasta e povestea  preferată   a lui  Amelit și a lui Iahim, de asta sunt și numiți tocilari! Cei doi frați locuiesc într-o căbănuță lângă un lac, alături de bunicii lor, ducând o viață modestă și fericită.

      Într-o zi, Amelit a venit cu o idee mult prea trăsnită ca să se întâmple. Iahim spera că glumește când spuse că vrea să dezlege vraja, dar ea nu glumea! Iahim refuză, deoarece știa ca bunicii nu îi lăsau să treacă de râu cu un motiv, și acela era de a nu se duce în Pădurea Sahwick.

    După 15 minute de ezitare, Iahim a acceptat. Cei doi nu aveau table și nici pioni de șah pentru că în casa lor nu se vorbea despre acel joc niciodată, așa că cei doi frați au improvizat.

    Regii erau petalele de bujor, damele erau piesele mici de Lego, turele erau solnițele de zahăr, piper și sare, nebunii erau pietrele găsite pe langă căbănuță, caii erau frunze, iar pionii erau bucățelele de pâine rămase de la cină; ca tablă de joc au luat o foaie și au colorat-o, după cum arăta în imaginile din cartea cu instrucțiuni de șah, pe care nimeni nu știa că o au, și așa cei doi frați au început să încerce să găsească soluția.

     Treaba nu era deloc ușoară și noaptea venise deja. Du-pă ce bunicii celor doi au adormit, aceștia s-au strecurat afară, în fața casei, încercând să găsească o modalitate, dar... era imposibil, cine ar fi putut ști criteriile de joc? Poate nici măcar nu se folosesc regine sau pioni!

         Zilele începeau să treacă, iar celor doi frați le era din ce în ce mai greu să se ascundă de bunicii lor. Iahim începu să se dea bătut, până la urma urmei dacă de mii de ani se tot încearcă să se dezlege vraja din pădure, ce-ar face-o pe Amelit să creadă că acum ei vor fi cei care vor reuși? Lui Amelit îi veni o idee: „doar cineva ar putea să știe criteriile jocului pas cu pas...”

    Au bătut la ușa casei domnului Alfred și aparent acesta nu era la fel de morocănos ca de obicei, pentru că le-a deschis ușa. Cei doi, mai mult Amelit, ce-i drept, i-au explicat domnului Alfred despre intenția lor.

    Domnul Alfred intră în casă și reveni cu o hârtie veche și cu o lupă pe care i-a dat-o lui Iahim, iar apoi trânti ușa în fața lor, fără să spună nici măcar un cuvânt.

    Ajunși acasă, cei doi au reîncercat folosind lupa și hârtia primită de la domnul morocănos. Așa au mai trecut două săptămâni, iar cei doi au găsit soluția cu ajutorul lupei și a hârtiei primite, desigur.

    Noaptea, cei doi s-au strecurat afară și au sărit pe pietrele mari de pe lacul care ducea spre Pădurea Sahwick. Odată ajunși acolo, au observat că tabla și pionii de șah erau imenși, iar pentru a-i putea mișca trebuia să îi împingă. După ce amândoi au terminat de împins pionii, nu s-a schimbat nimic. După câteva minute însă, un fum mare începu să iasă din pioni, dar încă nu puteau ști dacă au dezlegat sau nu vraja.

    De aceea va rămâne mereu un mister, chiar și atunci când jucăm șah!    

     La începutul primăverii, când soarele strălucește pe cerul albastru ca marea, când natura este plină de nuanțe deschise, Carla se plimba prin grădina bunicii, admirând florile colorate și minunate. 

    Fata se așeză pe iarba verde, admirând soarele arzător când, dintr-odată, trecu prin fața ei o gâză. Dar... nu era o gâză, ci o zână fermecată!

- Salutare, Carla! Eu sunt zâna lalelelor, spuse ea cu o voce calmă.
- Salut, zâna lalelelor... dar tu ce faci în grădina bunicii? Aici nu se află nicio lalea!
- Eu nu caut lalele, eu te căutam pe tine! zise zâna.

               Laleaua fermecată

                                                           Georgiana 

  - Pe mine? exclamă Carla uimită.
    Curioasă de ceea ce va urma, merse după zână. După un timp au ajuns într-o pădure pustie și întunecată. Carla, dezamăgită de ceea ce văzuse, se posomorî, așteptându-se la ceva minunat, frumos.
     Zâna cântă cu vocea ei minunată și dintr-o dată se deschise o ușă din frunze uscate de culori închise și, după aceea, toate frunzele se transformară în unele de culori deschise și vii. Înăuntru era o grădină plină cu lalele colorate, iar prin preajmă o mulțime de zâne frumoase!

   - Oo... ce frumoasă este această lalea! Aș putea să o miros? întrebă Carla.
   - Da, desigur, spuse zâna.
  Odată ce Carla mirosi laleaua fermecată, se transformă și fata într-o zână minunată! Dar nu era o zână ca toate celelalte, ci una fermecată. Avea o coroană din lalele albe, cu o rochie argintie și plină cu sclipici. Toate zânele s-au mirat cât de frumoasă era Carla! Dintre toate zânele era cea mai delicată...

   După ce se preschimbă în Carla cea obișnuită, luă laleaua fermecată acasă, și de fiecare dată când o privea, își aducea aminte de zâna lalelelor și de experiența petrecută împreună. 

       De atunci, florile preferate ale Carlei sunt lalelele...

        A fost odată ca-n povești o familie care locuia într-un sat la marginea unei păduri. Acea familie avea un copil pe nume Cristi. Satul era plin de locuitori foarte harnici. Copiii ieșeau pe străzile satului, se întâlneau și se jucau. 

      Într-o zi, Cristi și ceilalți copii au auzit mare gălăgie în pădure; s-au gândit să intre să vadă de unde se aude zgomotul. Copiii, cu voie bună și plini de energie, au plecat pe cărările pădurii după gălăgia ce se auzea. 

      Ajunși acolo, s-au întâlnit cu niște vecini de-ai lor care tăiau copacii. Se apropia iarna și aveau nevoie de lemne să se încălzească.

Băiatul și copacul de aur

                                                             Andrei

- Ce pot să fac pentru tine, copăcel, ca să te întărești și să devii frumos?

- Te rog să vii la mine în fiecare zi și să-mi aduci apă și să vorbești cu mine.

    Copiii, când văzură că erau tăiați copacii, s-au gândit să planteze alți puieți, ca pădurea să nu dispară. În zilele următoare copiii au plantat. Ei aveau grijă de copăceii lor, vorbeau cu ei în fiecare zi, dar unul dintre copăcei era mai deosebit! Era copacul lui Cristi ! El avea un copăcel micuț și neajutorat.

           În fiecare zi îi ducea apă și vorbea cu copăcelul lui. Pe zi ce trecea, coroana copacului era tot mai bogată în ramuri și frunze. După o perioadă îndelungată, copiii 

s-au dus să-și vadă copacii; spre surprinderea lor, dintre toți copacii plantați, unicul cu fructe era copacul lui Cristi .

    - Copăcel minunat, m-ai făcut fericit!

   - Eu îți mulțumesc pentru grija ce mi-ai acordat-o! Eu sunt rezultatul efortului tău!

    Cristi a rămas foarte uimit și în continuare vizitează copacul din pădure. Pentru Cristi el a rămas Copacul de Aur, pentru că era o bogăție în inima pădurii.

       Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

                               Zâna din grădina fermecată

                                                    Lucia Gutuie (Bianca)

      Odată, în inima unui codru întunecat, era o grădină fermecată cu trandafiri, în mijlocul căreia se afla un castel în care trăia o preafrumoasă zână cu glas melodios de privighetoare. 

        În zorii fiecărei dimineți și la lăsarea serii, zâna cânta și cântecul ei se revărsa peste trandafirii care își deschideau florile înmiresmând codrul cu parfumul lor îmbătător. 

     Iată însă că o vrăjitoare malefică care o zări pe frumoasa zână a aruncat asupra acesteia un blestem transformând în pustiu grădina: „Trandafirii nu vor mai înflori, castelul colibă va fi, iar stăpâna lui o pasăre cenușie va deveni, până când mână de om trandafirii va îngriji!”

     Odată blestemul aruncat de vrăjitoarea cea rea, pustiul a pus stăpânire: zâna pe loc s-a preschimbat, trandafirii s-au uscat, castelul s-a transformat. 

     Mulți ani au trecut și nimeni nu-și mai amintea de preafrumoasa zână și de grădina fermecată cu trandafiri parfumați, aflată în mijlocul codrului.

     Într-una din zile, aflându-se la vânătoare, un frumos fiu de împărat rătăcindu-se în inima codrului verde și întunecat, rămase tare uimit când descoperi un loc pustiit, ca și cum apa și stropii de rouă n-ar fi picat pe pământ. El zări o colibă sărăcăcioasă în care păianjenii țesuseră pânze groase.

       Nedumerit, prințul întrebă „Ce mister ascunde acest pustiu din mijlocul codrului?”, dar nimeni nu-i putu răspunde. Dădu pinteni calului și împreună cu slujitorii 

s-au întors la palat.

     Odată ajuns la palat gândul îl măcina și tare își dorea să afle misterul acestui pustiu. În zadar întrebă, căci nimeni  din împărăție nu știa povestea acelui loc.

    Atunci hotărî să pornească singur la drum. A umblat din loc în loc colindând întreaga împărăție și întrebând fiecare om întâlnit în cale, dar nu reuși să afle povestea locului pustiu, din mijlocul codrului întunecat.

     Și cum mergea abătut și obosit se trezi lângă coliba din mijlocul pustiului. Frânt de oboseală, se așeză pe pragul colibei dărăpănate și adormi buștean.

      Fu trezit din somnul adânc de trilurile melodioase ale unei păsări mici care era singura vietate ce se încumeta să înveselească parcă acest pustiu împietrit, în care nu văzuse niciun firicel de viață.

      Tare surprins a rămas prințul când deschise ochii: văzu o pasăre mică cu penaj cenușiu, cu ochii ca două mărgele; se rotea în zbor, oprindu-se pe fiecare ciot uscat din jurul colibei dărăpănate, de parcă cu aripile ei mici ar fi vrut să-l mângâie, apoi așezându-se pentru o clipă pe pragul colibei, ca apoi să-și continue zborul.

    Ore în șir preafrumosul prinț privise ritualul micii vietăți, apoi se aplecă și încercă să taie cu sabia sa unul dintre cioturile aflate în acel pustiu. Mare îi fu mirarea când din acel ciot uscat se prelinse o picătură de apă, iar mica păsărică începu să scoată triluri și mai frumoase.

        Prințul se hotărî să curețe cioturile uscate și nu mică i-a fost mirarea când din plosca sa apa curse peste un ciot curățat. Parcă o mână vrăjită transformase ciotul într-o frumoasă tufă  verde în milocul acelui pustiu. Un gând, ca un fior, străbătu inima prințului. El începu să ude cioturile curățate din locul pustiit.

    Ca printr-un miracol toate cioturile înverziseră și frumosul fiu de împărat frânt de oboseală, dar fericit, s-a așezat pe pragul colibei privind cu încântare cum locul pustiit se transforma într-o frumoasă oază de verdeață.

       Amurgul serii se așternu peste această oază și mica pasăre, pe care prințul nu o mai văzuse toată ziua, începu cu trilurile ei să se rotească în zbor deasupra tufelor verzi. Ele porniră să înflorească și să îmbete cu aromele dulci întreaga natură. Închizând ochii și inspirând mirosul florilor, prințul rămase uimit când o mână gingașă îi atinse fața. 

    Mica pasăre se transformă într-o preafrumoasă fată cu ochii verzi ca iarba, pielea albă ca laptele și părul negru ca abanosul, de care prințul se îndrăgosti fulgerător.

   În locul colibei dărăpănate apăru un frumos castel în care cei doi îndrăgostiți au trăit fericiți și, dacă n-au murit, poate și astăzi trăiesc în grădina fermecată.

        A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti, într-o mică împărăție din China locuia o fetiță pe nume Yuzuen împreună cu sora sa, Elowen. Nu locuiau singure, erau împreună cu bunicuța lor, Gew. Tatăl fetelor a fost plecat la vânătoare în Pădurea Otrăvită, și din păcate nu a reușit să se întoarcă la familia sa. Însă bunica se străduiește să le dea fetelor o educație bună, mâncare și iubire.

    Într-o dimineață de iarnă, bunica a plecat să îngrijască animalele fermierului. Yuzuen și Elowen au rămas acasă să decoreze casa pentru Anul Nou.

Sora pierdută

     Lisa (Elisa )

- Nu-mi vine să cred ca în două zile vom intra in anul 1699! spuse Yuzuen.

- Știu! Ar fi frumos să luăm niște flori de la vecina nostră și să-i dăruim bunicii un buchet, îi răspunse Elowen cu un glas drăguț.

- Ar fi o idee minunată.

- Grozav! Mă duc eu după flori.

   După ce plecase Elowen, Yuzuen s-a apucat să citească o carte. Fiind așa de obosită a adormit pe covorul pufos și roșu din dormitor. După două ore de somn adânc, Yuzuen a auzit cum se deschide ușa țărănească a casei.

- Yuzuen! Nu ți-am spus să nu mai dormi pe covor? Dar sora ta unde este?

- Păi... S-a dus la Doamna Lee, să îți aducă niște flori..

- Dar du-te și caut-o, nu îmi plac glumele tale.

- Cum să nu...

   Biata fetiță plecă să-și caute sora. A căutat toată împărăția, singurul loc în care nu s-a dus a fost pădurea din spatele castelului, cunoscută ca Pădurea Otrăvită. Se spunea că cine intră în aceea pădure, nu mai are cale de ieșire. S-a dat bătută, acum se gândea cât de tare o va certa bunica sa. Încercând să iasă din pădure, nu mai găsea calea. La un moment dat, un om care avea o mască de vulpe s-a arătat în fața ei.

- Tu cine ești?

- Nu contează... Am auzit că ți-ai pierdut sora în această pădure.

- Da...

- Dacă vrei să îți salvezi sora, trebuie să vii cu mine. Urcă-te pe calul meu magic și să plecăm!

  După trei ore au ajuns la râul Niron. Cu ajutorul calului zburător au trecut repede de apa adâncă.

- Îți mulțumesc din tot sufletul! Uite! Este chiar Muntele Akiral...

   Un zgomot puternic s-a auzit! Parcă ar fi fost un cutremur sau un tunet. Erau mii de soldăței de aur, zâne roz cu părul lung și blond... Iar regele era în spatele armatei. A început atacul, zânele zburau prin aer, unele chiar s-au topit, deoarece erau prea aproape de soare. Atunci omul cu mască a spus:

- Am o idee! Să transformăm calul cu aripi într-un dragon care suflă foc!

- Eu voi zbura cu dragonul până la rege, spuse Yuzuen. Dar am nevoie de o sabie.

- Poftim... este o sabie foarte importantă primită de la tatăl meu.

  Yuzuen și dragonul au zburat spre rege. Dragonul a început să sufle foc spre zâne.

- Ești gata să vezi lumea pentru ultima dată? Dacă vrei, îți fac și o scrisoare de adio!

- Nimeni nu a reușit să mă omoare în ultimii o sută de ani! Sunt din metal, chiar crezi că mă poți învinge?

- Dacă trebuie să-mi salvez sora, normal că pot.

- Să te văd!

    Au început să se lupte, parcă erau un balaur și o pisică. Dar nu Yuzuen era pisica. Era chiar regele! După ce a observat punctul lui slab, Yuzuen a înfipt sabia fix în inima lui. Un fum roșu s-a așternut pe tot muntele. Un duh a ieșit din munte.

- Ai reușit să mă ucizi. Uite poțiunea care o va salva pe sora ta. Trebuie să bei o poțiune, însă are și consecințe: vă veți transforma în zâne.

        După ce a terminat de băut poțiunea, a observat că nu mai era nicio zână și niciun soldățel. În final, Yuzuen și-a primit sora înapoi. Yuzuen a devenit Zâna iubirii, iar Elowen s-a transformat în Zâna culorii. Cele două au plecat spre casă împreună cu dragonul și domnul misterios cu mască de vulpe. Au aflat că domnul misterios este regele împărăției în care cele două locuiesc. Au ajuns acasă și au sărbătorit Anul Nou împreună cu bunicuța la castelui regelui.

    Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. 

                                TĂRÂMUL MISTIC

                                                Patricia Mozzart (Alessandra)

        A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, un tărâm magic și fermecat în care trăiau fel şi fel de creaturi mistice. Pe tărâm erau păduri cu pomi fructiferi şi flori multicolore, iar pe câmpii erau zâne, elfi şi mulţi alţii. 

    Animalele aveau aripi cu care puteau zbura şi puteau controla orice cu puterile lor magice. Pe acel tărâm trăia un elf micuț pe nume Rogger care era mai mereu trist din cauză că-şi pierduse puterile doar pentru că a vărsat poţiuni fermecate pe Regină.

 Aceasta era conducătoarea ţinutului îndepărtat și îl dispreţuia pe micul Rogger. În rest era calmă, drăguță şi amabilă cu ceilalți elfi. Micul elf se simţea inferior faţă de semenii lui, deoarece îi lipseau puterile supranaturale.

     Într-o dimineață devreme, Rogger a ieşit în pădure pentru a culege ciupercile miraculoase de pe Tărâmul Mistic. Se pare că l-a prins apusul soarelui, când deodată, cerul albastru s-a transformat într-un nor negru, parcă influenţat de magia neagră. Toţi locuitorii au fugit către ţărm pentru a se salva, dar era prea târziu. Norul negru s-a aşternut peste ei şi i-a transformat în piatră pe toți. Din fericire, elful Rogger a scăpat cu viaţă. 

    Puţin mai târziu micul elf şi-a amintit ce i-au spus părinții când era mic: ,,Orice  se întâmplă grav şi nu ştii ce să faci, mergi în Ţinutul Conştiinţei şi cere ajutorul Reginei!”. Zis şi făcut.

      Rogger s-a îndreptat către Ţinutul Conştiinţei. A mers cale lungă, a înfruntat obstacole şi probe grele pentru a ajunge în ţinut. Micul elf aproape că renunţase, dar cum spuneau părinţii lui: ,,Dacă renunţi, nu vei ajunge unde dorești cu adevărat”. Aşa că a perseverat pentru a salva tărâmul şi pe părinţii săi, care fuseseră transformaţi în piatră. 

    După trei săptămâni de mers pe jos, micul elf a ajuns în sfârşit pe Tărâmul Conştiinţei.

      Când să intre în palatul Reginei, gardienii îi blocau intrarea. După îndelungi lămuriri aceştia l-au lăsat în Regatul Reginei; era foarte frumos şi primitor. S-a apropiat de Regina care stătea pe tron. 

       I-a cerut explicaţii pentru vizita la castel. Rogger i-a spus cu amănuntul ce s-a petrecut pe Tărâmul Mistic. Cu toţii s-au îngrijorat şi au fost de acord să lupte împotriva răului, pentru că în orice basm binele învinge întotdeauna răul. 

       Şi aşa s-au îndreptat spre Tărâmul Mistic unde totul ardea şi se distrugea încet, încet. Regina a mers la palat şi i-a redat puterile lui Rogger. Toți elfii, zânele şi celelalte creaturi magice şi-au unit forţele și au reuşit să salveze Tărâmul Mistic. Toţi locuitorii tărâmului şi-au revenit şi l-au felicitat pe Rogger pentru curajul său şi pentru faptul că a reuşit să-i salveze. Rogger şi-a îmbraţişat puternic părinţii şi au petrecut cu toţii până în zori.

                  Cofetaria Regala Calafate DulceSal

                                                                            Daria

    Au fost odată, demult, două zâne surori. Una se numea Dulceea, cealaltă Saleea. Deși erau gemene, arătau cu totul diferit. Dulceea era blondă cu ochii albaștri ca cerul, iar Saleea era brunetă cu ochii negri ca abanosul.

   Cu toate că arătau diferit, aveau aceeași magie. Ambele erau pasionate de arta culinară, în special de prăjituri. Prăjiturile lor erau diferite, la fel ca trăsăturile fizice ale celor două surori.

    Dulceea prepara produse de cofetărie: brioșe, torturi, tot ce era dulce, iar Saleea prepara produse de patiserie: saleuri, pateuri, plăcinte, sărățele, tot ce era sărat.
    După o vreme, cele două zâne au fost trimise în cele două ținuturi ale regatului:
      Dulceea în Ținutul Zorilor, iar Saleea în Ținutul Nopții.

      Dulceea era norocoasă pentru că Ținutul Zorilor era un loc alintat de razele soarelui arzător, care strălucea încetișor pe cerul cristaliu al naturii. Florile de toate culorile impresionează natura prin iarba catifelată de smarald ce întâmpina albinele cu parfumul lor încântător. Pe ramurile bătrâne ale copacilor începeau să crească frunzulițe tinere și flori îmbujorate. Totul este magic și maiestuos, de parcă ar fi coperta unei cărți, iar fluturii, cu aripile din reviste, joacă și ei dansul încrezut al florilor, printre stropii de ploaie care cad încetișor pe pământul neted al ținutului.

     Căsuța zânei era mică dar, odată ce intrai în ea, îți dădeai seama că așa cum nu trebuie să judecăm o carte după copertă, tot așa nu trebuie să judecăm o casă după mărime. Era mică la exterior, dar magică în interior. În cămară era un raft plin cu sticluțe misterioase și borcane pline cu fel de fel de ingrediente auzite și nemaiauzite începând de la făină .... până la praf de stele.

         Dulceea era cea mai vestită cofetăreasă din ținut și cea mai recomandată când era vorba despre un eveniment important. Zi de zi primea o mulțime de comenzi, pe care le onora cu plăcere, terminându-le mereu la timp.

       Era bucuroasă când vedea zâmbetul pe chipul clienților, dar mai ales al copiilor, pe care mereu îi făcea fericiți cu o surpriză, ceva uimitor ce îi lăsa întotdeauna cu gura căscată: bomboane curcubeu, mingi pufoase din nucă de cocos, figurine din ciocolată și câte și mai câte... Toate erau decorate frumos, cu multă măiestrie și magie, bineînțeles, dar și gustul era deosebit pentru că zâna noastră mereu adăuga câte o aromă nouă diferită, arome ce proveneau din grădina secretă a ei.            Cu toate că era zână nu putea  să le facă singură

pe toate...

și deseori era ajutată de prietenii ei, de spiridușul armoniei și greierul neastâmpărat, iar veselia era adusă de cântecele celor trei.

    Într-o zi de dimineață, o bătrânică a venit să-i ceară un tort pentru nepoțelul ei. Zâna o zări și o întrebă:

     - Cu ce pot să vă ajut, bunică?

  - Aș dori să-i fac o surpriză nepoțelului meu care împlinește 8 anișori. Își dorește mult un tort cu aromă de lavandă , portocale și lămâie, dar….

    - Dar ce .... bunicuțo?
    - Nu am bani, am doar semințe de Calafate.

        Zâna zâmbi și îi spuse încetișor că acele flori lipsesc din grădina ei și ar fi încântată să le accepte în locul banilor.

        Zis și facut. Dulceea s-a apucat de treabă și în mai puțin de două ore tortul a fost gata, iar drăguței bunici 

i-a dăruit un platou cu gogoși, proaspăt scoase din cuptor.

      Bătrânica i-a mulțumit pentru generozitate, i-a dăruit semințele speciale de Calafate și i-a spus:

  - Dacă le iubești cu adevărat, te vor salva la nevoie!

       Se apropia ziua de naștere a regelui, iar la petrecerea lui au fost invitați oameni din toată țara. Dulceea trebuia să facă pentru împărat o mulțime de bunătăți dulci.

    Din nefericire s-a întâmplat ceva groaznic. Sora ei geamănă Saleea, zâna sărată, s-a îmbolnăvit. Dulceea era foarte tristă și nu știa ce să facă. Pe de-o parte ar fi vrut să onoreze comanda împăratului, dar pe cealaltă parte își dorea să fie cu sora ei să o ajute să se însănătoșească.

    Supărată, s-a apucat de treabă, să coacă măcar jumătate dintre ele. O lacrimă amară a căzut în blatul nerăbdător al brioșelor și acestea arătau ca după război. Nu erau pufoase ca altă dată și nici măcar coapte. 

     A încercat să le glazureze și să le înfrumusețeze cu o multitudine de bomboane si floricele roz din zahăr, dar din contră.... parcă erau mai înfricoșătoare..... arătau războinice. În zadar a fost toată truda ei . 

     De supărare și necaz, Dulceea le-a lăsat pe toate în urmă, neținând cont de comanda regelui pentru că familia este mai importantă decât o comandă imposibilă.

  și astfel a plecat în Ținutul Nopții.

       Iubirea surorii ei, dragostea cu care a îngrijit-o, au făcut-o pe Saleea să se însănătoșească rapid. După ce a fost sigură că sora ei se simte bine, Dulceea s-a întors acasă în Ținutul Zorilor.

    Regele a fost foarte supărat pe zână, deoarece deserturile au fost îngrozitoare, amare, astfel că a mustrat-o rău de tot. Săraca zână a plecat înapoi acasă, călcând încetișor pe covorul împletit cu flori, mireasma lor nemaibucurând-o deloc în acel moment.

    Încet, încet, zi după zi, a început să aibă tot mai puțini clienți, iar rafturile ei cu arome să se prăfuiască tot mai mult. Căsuța-i era plină de praf, fără niciun client, fără mirosul dulce de prăjituri proaspete și înmiresmate, scoase din cuptorul magic. Toată lumea o vorbea pe la spate de parcă casa ei ar fi blestemată și ea vrăjită. Toți credeau că sora ei a blestemat-o să facă prăjituri sărate ca ea. Dar nu acesta era adevărul.

       Problema era supărarea, tristețea ei.

      Într-o noapte, ceva neașteptat se întâmplă. În Ținutul Zorilor o furtună cruntă și nemiloasă dădu buzna peste ei. Așa ceva rar se întâmpla... o dată la o mie de ani și mereu cu o cauză nobilă.

    Toate florile și ingredientele din grădina zânei s-au ofilit ori s-au lăsat duse de cruntul vânt al furtunii nemiloase. Singurele flori care au rezistat la furtună au fost cele de Calafate, niște flori aurii care străluceau ca lumina soarelui și parcă erau ca din basme.

    În curând se apropia nunta prințului și toate cofetăresele plecaseră din ținut din cauza furtunii. Singura care a rămas era Dulceea, Zâna dulce.

        După incidentul petrecut la ziua de naștere a regelui, el nu a dorit ca zâna să se ocupe de prăjituri, deoarece îi era teamă. Dar cum ea era singura opțiune, a decis să-i mai ofere o șansă... ultima. Dacă nu va reuși, o va alunga din ținut, iar de va reuși, îi va îndeplini o dorință.

   Aceasta a luat bucuroasă comanda, deși era și mai grea de data aceasta; își dorea din tot sufletul ca ea să se ocupe de ea impecabil, dar totul devenea cețos, când se gândea că dacă dădea greș era dată afară din ținut.

    Încet, încet a ajuns acasă; temătoare, le-a povestit totul prietenilor ei. Singura care ar fi înțeles-o și ar fi putut să o ajute ar fi fost sora ei, Saleea. Spiridușul armoniei a dat fuga în Ținutul Nopții și i-a povestit Saleei necazul prietenei sale.

     Acesta a zburat cât a putut de repede pentru a-și ajuta sora și a onora comanda specială pentru ziua cea mare a prințului.

   Dis-de-dimineață, la ușa ei arămie s-au prezentat numeroși voluntari: spiriduși jucăuși, greierași poznași, bufnițe cenușii, molii drăgălașe și o mulțime de creaturi specifice din Ținutul Nopții; doreau s-o ajute pe sora stăpânei lor.

      Înainte să se apuce au observat că în grădină nu mai au alte plante aromatice decât niște flori de Calafate. Împreună, cele două surori au combinat cele două gusturi diferite: cel sărat cu cel dulce, iar aroma a fost dată de minunatele flori galben- aurii.

     Spre uimirea tuturor, tortul a ieșit perfect: avea gustul minunat și totul datorită florilor de Calafate care au uimit papilele gustative ale tuturor invitaților.

    Celelalte deserturi erau încântatoare: nori de zahăr, flori de aur, brioșe cu diamante din zahăr ars, trufe din ciocolată și câte și mai câte.

     După nunta fiului său, regele a trebuit să se țină de promisiune și să-i îndeplinească dorința. Zâna a dorit ca ea și sora sa să-și poată deschide propria cofetărie în Ținutul Zorilor.

   A primit numele de „Cofetăria Regală Calafate DulceSal” și exclusivitatea pentru a face prăjituri organizate de Casele Regale din toate Ținuturile. Era un loc de vis în care oricine venea  era bine poftit, iar 

florile de Calafate reprezintă, de atunci, speranța

și iubirea.

                                         Împreună

                                                                                                          Melisa 

              A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Iris. Aceasta trăia cu tatăl ei, însă el plecase în străinătate, pe mare. Înainte de plecare, copila primise un lănțișor de la dumnealui, spunându-i:

    - Acesta l-am primit, la rândul meu, de la bunica ta! Este o moștenire de familie... Te rog să-mi promiți că vei avea grijă de el!

      - Bine, tată, întoarce-te cu bine! spuse Iris.

      - Așa voi face! răspunse el.

        Pasiunea fetei era călăria. Ea avea un cal pe nume Samir. Armăsarul era al tatei, dar Iris îi purta de grijă. Îl încăleca în fiecare seară și mergea pe câmp pentru a asista la apusul soarelui auriu. 

        Într-o seară, pe când fata era călare, zări o floare albă precum neaua, ce se deosebea de toate celelalte. Descălecând cu grijă, se aplecă și rupse floarea.

            Atunci când ajunse acasă a plantat-o într-un ghiveci de lut. Era tare curioasă de denumirea plantei, căci nu mai văzuse așa ceva niciodată! A căutat ore în șir printre cărțile de pe rafturile bibliotecii, dar nu a găsit niciuna de botanică.

        Un singur roman a mai rămas pe raft, intitulat ,,Cartea Mitologiei Viețuitoarelor”, cu autor necunoscut. 

- „În sfârșit!” gândi ea. Sună promițător... Poate voi găsi niște informații despre ea! Uau... aceasta este floarea mea!” 

        Un pergament căzu dintre paginile cărții, ce părea că avea câteva sute de ani vechime:

    „Hmmm... Ce mai este și asta..?” cugeta Iris. Copila era foarte obosită, așa că se hotărâse să se culce, deși nu prea avea somn. Toată noaptea se gândise la floarea lunii. 

    Deodată, camera se umpluse de lumină! Lănțișorul ei de cuarț strălucea foarte puternic. Trezită din somn, îl luase și îl scutură puțin. Atunci, floarea se transformă brusc într-o zână frumoasă, cu aripi de cristal și părul precum aurul cel mai pur:

       - Nu te speria, copilă dragă... Am venit să-ți spun ceva!

       - Ăăă... Bine... Cine ești?

    - Numele meu este Luna. Am fost preschimbată într-o floare firavă de către maleficul vrăjitor Magnus, din Tărâmul Depărtărilor! Doar o copilă blândă, cu inimă bună mă putea salva. Aceea ești tu, Iris...

       - Oh, nu știam... M-mă bucur! Se bâlbâi ea.

      - Ca răsplată, îți pot îndeplini o dorință... Ce ai dori?

      -Nu îmi doresc nimic... Doar să se întoarcă tata cu bine din călătoria sa pe Oceanul Atlantic... Îmi fac griji pentru el!

     Luna dispăru. Talismanul nu mai strălucea acum. Fetița se puse înapoi în pat...

    Dimineața bătu cineva la ușă! Tatăl ei aștepta pe alee, cu mâinile pline de daruri: haine dintre cele mai sofisticate, scoici și câte și mai câte. Iris nu-și mai încăpea în piele de fericire! Niciodată nu îl mai îmbrățișase atât de strâns. Bucuria de a fi alături de tatăl ei era de o mie de ori mai mare decât fericirea de a primi toate minunățiile din lume. Apoi, spre finalul acelei zile, cei doi încălecară și priviră apusul...  împreună.

Iepurele fermecat      

                                                          David F. 

       A fost odată ca niciodată un prinț foarte frumos și isteț, dar era și foarte trist căci nu găsea nicio prințesă pentru care să simtă sentimentul de iubire. Cum prințul nostru se plictisea, s-a gândit să meargă la o partidă de vânătoare, el fiind foarte iscusit în asta. După ce a ajuns în pădure, a scos arma și a început să se uite după animale. 

     După ceva timp, a zărit o iepuroaică de culoare aurie, a pus ținta pe ea, iar când a tras, a rămas uimit  pentru că nu a reușit să o omoare, doar s-o rănească la picior, de aceea iepuroaica nu a mai putut să fugă. Prințul s-a apropiat de iepuroaică, iar ea a început să vorbească și  i-a spus

așa:                 

- Te rog să nu mă omori!
- Bine, măi iepuroaico, dar ce o să îmi dai dacă te las să trăiești?
- Păi, dacă îmi vei da un morcov de aur mă voi transforma în cea mai frumoasă prințesă din aceste ținuturi.
        Prințul a fost de acord și s-a dus în căutarea morcovului; nu se găsea foarte ușor un morcov de aur, până la urmă e de aur, nu? 

        Așa că prințul s-a gândit unde ar putea găsi un morcov de aur; atunci și-a amintit că tatăl lui

i-a spus că există un castel în care găsești tot ce

ți-ai putea dori, dar pentru a putea intra în el trebuie să înfrunți doi samurai care au săbii de doi metri și armuri de oțel. Atunci prințului i-a venit în minte un plan: când va veni seara, acei samurai vor trebui să se pună la culcare, iar el va merge și va lua morcovul.

     Evident că nu va fi așa ușor, căci dacă va lua morcovul, lumina puternică pe care o emană îi va trezi pe acei samurai, așa că prințul a întocmit alt plan: va lua niște stupi de albine pe care să îi pună în armurile lor, iar albinele îi vor înțepa atât de tare, încât nu vor mai putea mișca timp de o zi și o noapte. După asta, prințul a aplicat planul, și, după ce a luat morcovul, a fost nevoit să meargă printr-o pădure, 

căci toți oamenii voiau să acel morcov, de aceea a ajuns cu trei ore mai târziu decât trebuia. 

    După ce a ajuns, prințul i-a dat morcovul iepuroaicei.  Aceasta a mâncat morcovul și s-a transformat în cea mai frumoasă prințesă din tot ținutul. Ea avea părul negru ca noaptea și ochii verzi ca smaraldul.           

     Cei doi s-au căsătorit, iar acum trăiesc fericiți într-un castel demn de un rege și o regină, iar eu încălecai pe-o șa și vă spusei povestea așa...

                               Lumea oglinzilor

                                                                      Alexandra 

    A fost odată ca niciodată o fată pe nume Carla. Ea avea 12 ani și un frate mai mic de 8 ani jumătate, pe care îl chema Matei.

    Într-o după-amiază, când cei doi copii veneau de la şcoală, au văzut pe aleea care ducea la casa lor un fel de băţ, dar mai ciudat... Matei a vrut să-l ridice, dar Carla a spus:

- Lasă-l pe jos, e doar un băţ!

  Dar Matei tot l-a luat...

    După ce au ajuns acasă, părinţii le-au spus că trebuie să plece timp de o săptămână, aşa că vor chema o dădacă ce era dispusă să stea cu ei toată săptămâna. Copiii nu voiau asta, dar nu aveau de ales.

   Ziua următoare copiii se treziră împreună cu acea dădacă, dar ei nu ştiau ce aventuri îi aşteaptă...

   Nu după mult timp, dădaca îşi arătă aripile superbe în lumina soarelui. Ea era o zână frumoasă, cu un zâmbet divin. Le spuse:

   - Daţi-mi, vă rog, bagheta!

   - Şi dacă nu vrem?! întrebă Matei.