Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe , România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.

Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 

În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe , iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, traversând pe nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune Orientală”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani.

La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei și armata țaristă început traversarea României. Turcii au bombardat localitățile românești de pe linia Dunării: Brăila, Calafat, Oltenița și Călărași, ceea ce a determinat o reacție similară din partea Statului Român: la 26 aprilie 1877, bateriile românești de la Calafat au bombardat Vidinul, în prezența principelui Carol care ar fi exclamat: „Asta-i muzica ce-mi place!”.

Starea de război existentă de facto între România și Imperiul Otoman a devenit oficială după ce Adunarea Deputaților și apoi Senatul au adoptat la 29 și 30 aprilie 1877 o moțiune în acest sens.

În cronologia evenimentelor, la 9 mai 1877 (stil vechi), a urmat sesiunea extraordinară a celor două Adunări, în cadrul căreia a fost adoptată Declarația de independență, citită în plen de către Mihail Kogălniceanu.

Principele Carol a semnat Declarația de independență la 10 mai 1877, primele acte oficiale adoptate de autoritățile române fiind instituirea celei dintâi decorații românești („Steaua României”) și anularea tributului către Poartă, suma respectivă fiind pusă la dispoziția Ministerului de Război.

Tratatul preliminar de la San Stefano a fost semnat de către Imperiul Rus și cel Otoman la 3 martie 1878, după încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878. Din partea Rusiei au fost delegați contele Nicolai Pavlovici Ignatiev și Alexandr Nelidov, iar din partea Imperiului Otoman au participat ministrul de externe Safvet Pașa și ambasadorul în Germania, Sadullah Bey. Tratatul a fost semnat la San Stefano.

Tratatul a confirmat o serie de schimbări politice în Balcani, prin recunoașterea independenței mai multor state, inclusiv a României.

Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, iar Serbia se temea că apariția Bulgariei Mari îi va stânjeni interesele față de fostele și actualele teritorii otomane. Aceste motive au determinat Marile Puteri să obțină o revizuire a tratatului la congresul de la Berlin, și să-l înlocuiască cu tratatul de la Berlin. Prin tratatul de la Berlin, a rezultat divizarea spațiului bulgar în două părți: partea de nord devine principatul Bulgariei, tributar la Poarta Otomană, dar încredințat unui principe creștin și partea sudică, Rumelia Orientală care rămânea provincie otomană însă autonomă și condusă de un guvernator creștin, numit de Poarta Otomană.

România, care a avut o contribuție semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României.

Austro-Ungaria a fost dezamăgită pentru că tratatul nu îi permitea extinderea influenței asupra Bosniei și Herțegovinei.

Albanezii ce trăiau în provinciile controlate de Imperiul Otoman au protestat față de pierderea unui teritoriu pe care îl considerau al lor în favoarea Serbiei, Bulgariei și Muntenegrului și au înțeles că va trebui să se organizeze pe linii naționale pentru a obține ajutorul puterilor străine care căutau neutralizarea influenței Rusiei în regiune. Implicațiile tratatului au condus la formarea Ligii de la Prizren.

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

Congresul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma conflictului dintre Imperiul Țarist și cel Otoman (1877-1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice. Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente avute în zonă de Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus.

Congresul de la Berlin, din 1878, a fost organizat la inițiativa lui Bismarck, cancelarul noului imperiu german, deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era, de fapt, un avanpost al intereselor rusești în zona Strâmtorilor, precum și dreptul rușilor de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman.