George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. 

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte.

În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif din Cluj,

A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).

Poezia Iarna pe uliţă, de George Coşbuc, a fost scrisă în anul 1888 şi publicată pentru prima oară în revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucureşti, şi apoi inclusă în volumul Fire de tort, Bucureşti, 1896. 

Este o poezie în care, într-un cadru obişnuit de iarnă, într-un sat de munte, Coşbuc a reuşit să creeze un spectacol într-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întâmplări aşezate în tainele sufletului tanar.

Iarna pe uliţă este o mică baladă din lumea copiilor. Intr-un decor de iarna,  apare lumea copiilor, eroul principal fiind un copil mai mic  trimis de mama sa în sat după treburi.

Întâlnind ceata gălăgioasă de copii, el se gândeşte că ar fi bine să o ocolească, dar e prea târziu. Copiii îl iau în derâdere, adresându-i-se cu o ironie scânteietoare. O babă care trece pe drum vrea să îi vină în ajutor copilului, dar stârneşte şi mai mult hărmălaia copiilor. 

Finalul subliniaza întreaga atmosferă de voioşie, de inocenţă şi fericire neumbrită. 

„- Ce-i pe drum atâta gură? / - Nu-i nimic. Copii ştrengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-aş mari / Parcă trece-adunătură / De tătari”.

Limbajul folosit este vesel, simbolizeaza jocul copiilor, ilustrat  in scenele din poezie. 

Este un limbaj universal (asemeni celui folosit de Ion Creanga in Amintiri din copilarie) transmite acest sentiment celor care citesc poezia.