A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Dorotheea. Ea locuia împreună cu unchiul și cu mătușa ei într-o căsuță din ținutul Kansas, în Statele Unite ale Americii.

Într-o zi, se porni un ciclon puternic.

Unchiul și mătușa se ascunseră în pivniță, dar Dorotheea era îngrijorată pentru cățelușul ei Toto care se ascunsese sub pat și nu reuși să coboare în pivniță la timp.

Căsuța a fost luată pe sus de ciclon, împreună cu Dorotheea și cu cățelușul Toto.

Casa ateriză într-un ținut îndepărtat și căzu peste Vrăjitoarea cea Rea de la Răsărit, omorând-o.

Drept mulțumire că scăpase de ea, Vrăjitoarea cea Bună de la Miazănoapte îi dădu Dorotheei o pereche de pantofi fermecați de argint și o sărută pe frunte.

Apoi, îi spuse că doar Marele Vrăjitor Oz din Orașul Smaraldelor îi poate arăta drumul înapoi către casă. 

Dorotheea porni la drum împreună cu cățelușul Toto, urmând drumul cu cărămizi galbene ce ducea în Orașul Smaraldelor.

Pe drum, fetița se întâlni cu Sperie-Ciori.

El era tare mâhnit că nu avea minte așa că se gândi să o însoțească pe Dorotheea și să îi ceară vrăjitorului puțină minte.

Trecând printr-o pădure, cei trei prieteni se întâlniră cu un Om de Tinichea ruginit. 

Dorotheea îi puse ulei la încheieturi și Omul de Tinichea se oferi să îi însoțească pe drum pentru a-i cere și el Vrăjitorului o inimă cu care să poată iubi.

Continuându-și drumul, cei patru prieteni se întâlniră cu un leu laș.

Acesta se speria de toate animalele și, dorindu-și niște curaj, se hotărî și el să îi însoțească pe călători până în Orașul Smaraldelor, la Vrăjitorul din Oz.

În drumul lor, cei cinci prieteni trecură prin multe pericole din care i-au salvat mintea ageră a lui Sperie-Ciori, bunătatea Omului de Tinichea și curajul leului. 

Dar Vrăjitorul le spuse că îi ajută doar dacă o înving pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus. 

Când au ajuns în Orașul Smaraldelor, străjerul de la poartă le dărui fiecăruia câte o pereche de ochelari. Prin aceștia, toate lucrurile păreau verzi ca smaraldul.