AMINTIRI DIN COPILĂRIE 

Autor:    Pascal        Teo-Sebastian 

Clasa: a V-a „B”

CUPRINS 

1. Introducere  

2. Marea evadare de Paști 

3. Stăpânul Inelului: misiunea la grădiniță 

4. Prizonierii  

5. Pierdut în Bukovel: Cum m-a salvat limba engleză 

6. Stylist-ul de la miezul nopții 

7. Încheiere

Introducere 

Copilăria este vârsta la care orice obiect devine o jucărie și orice zi obișnuită se poate transforma într-o aventură de neuitat. În paginile acestei cărți, am adunat câteva dintre cele mai amuzante și „periculoase” momente din primii mei ani de viață. Deși părinții mei au albit, probabil, cu câteva fire de păr din cauza mea, astăzi aceste amintiri sunt comorile familiilor noastre.

Marea Evadare 

Era o dimineață de Paști, care mirosea a cozonac proaspăt și a panică ușoară. În timp ce părinții mei se luptau cu bagajele și se asigurau că avem destule ouă roșii pentru tot neamul, eu, la „venerabila” vârsta de 5 ani, am decis că programul lor este mult prea plictisitor. Fără să scot un sunet, m-am furișat afară ca un agent secret în misiune de maximă importanță. În mintea mea, eram un campion mondial la fotbal, iar mingea mea era singurul partener de dialog care conta. Însă, pentru părinții mei, liniștea care s-a așternut brusc în casă a fost semnalul de alarmă. Când au realizat că lipsesc, s- a  declanșat haosul. Au cercetat curtea, parcul și strada cu o viteză demnă de Jocurile Olimpice. Tatăl meu era gata să verifice și gurile de canalizare. Mama era deja cu mâna pe telefon, pregătită să sune la poliție.

Brusc am apărut la poartă, calm și senin, cu mingea sub braț.

 M-am uitat la fețele lor panicate și, cu cea mai inocentă voce din lume, le-am zis că am fost la vecinii noștri să văd iepurașii.  Părinții mei nu știau dacă să mă îmbrățișeze sau să mă pedepsească până la majorat. 

   Din acea zi, am aflat că un copil dispărut 10 minute este egal cu un cutremur de 6 grad pentru părinți.

Stăpânul Inelului: misiunea la grădiniță 

Totul a început într-o dimineață obișnuită de vară. În timp ce îmi spălam cu sârguință cei câțiva dințișori de lapte, am zărit pe marginea chiuvetei „o comoară”, inelul tatălui meu. 

În mintea mea de 5 ani sună cam așa: „Dacă mă duc cu bijuteria asta la grădiniță, o să fiu cel mai șmecher din grupă!” Zis și făcut. Am băgat „comoara” în buzunar și am plecat spre grădiniță cu un aer de mare afacerist. Între timp, acasă, s-a declanșat un adevărat episod din „Detectivii în acțiune”. Tata era convins că lăsase inelul în

baie. Când a văzut că locul e pustiu, a început panica. Mama a verificat toate buzunarele hainelor din dulap. Tata a mutat mașina de spălat și alte lucruri aflate în baie. Au început să verifice iarba din curte, de parcă inelul ar fi sărit singur pe geam. După ore întregi de căutări sub soarele arzător,

inelul era oficial pierdut.  

Spre seară, când mama a venit să mă ia de la grădiniță, m-a găsit cu același zâmbet ștrengăresc. În drum spre casă, am decis că e timpul să fac un gest nobil. 

- Mami, am un cadou special pentru tine! i-am spus eu cu mândrie, în timp ce scoteam din buzunar obiectul  strălucitor care pusese toată familia pe jar.  

Fața mamei a fost un amestec de comedie și dramă. Nu știa dacă să sără în sus de bucurie că inelul a supraviețuit la nisiparul de la grădiniță sau să mă certe. 

Cert este că, în aceea zi, am învățat două lucruri, inelele părinților nu sunt accesorii pentru copii. 

Prizonierii 

Era o dimineață superbă de vară. Părinții mei, relaxați și cu zâmbetul pe buze, și-au luat cafelele și s-au retras pe balcon pentru câteva momente de liniște. Dar, în mintea mea, liniștea lor cerea urgentă puțină adrenalină. M-am furișat ca un șoricel spre ușă și, cu un gest hotărât, am tras maneta. Părinții mei erau acum oficial prizonierii cafelelor, izolați de restul lumii printr-un geam de termopan, la etajul doi. 

La început, le zâmbeam prin geam și le făceam cu mâna, mândru de fapta mea. Însă, când am văzut că ei nu mai râd și că încep să gesticuleze, mi-am dat seama de marea problemă: eram prea mic ca să mai pot deschide ușa!  

În acel moment, panica s-a instalat. Am izbucnit într-un plâns cu sughițuri, realizând că s-ar putea să rămână singurul stăpân al casei. Mama, păstrându-și calmul de „negociator în situații de criză”, a început să-mi dea instrucțiuni prin geam. Prin semne și strigăte, m-a ghidat spre marea soluție. Am adus o pernă și m-am urcat pe ea. Nu ajungeam la clanță. Am mai adus una, două. În lacrimi, m-am urcat pe „muntele” de perne și, cu vârful degetelor, am simțit metalul rece al clanței. Atunci, plânsul s-a oprit brusc. Un zâmbet șiret mi-a apărut sub nas. Am reușit! 

Părinții s-au năpustit în casă, uimiți că am reușit să înțeleg instrucțiunile lor la o vârsta atât de fragedă. Totuși, bucuria eliberării a fost rapid urmată de o „discuție serioasă”.  

Pierdut în Bukovel: cum m-a salvat limba engleză 

Vacanța la munte trebuia să fie despre ciocolată caldă și coborâri line, dar eu am reușit să o transform într-un film de acțiune. Eram pe săniuță, echipat ca un profesionist, gata să cuceresc pârtiile din Bukovel. 

Tata, care cunoștea pârtea mai bine decât mine, mi-a dat o acțiune clară la plecare să iau stânga. Având prea multe gânduri în cap, acum nu aș putea să zic de ce am procedat astfel, dar am ignorat stânga și am zburat direct înainte.