A fost odată ca niciodată, la marginea unei păduri adormite sub pătura albă a iernii, o zână nespus de frumoasă numită Zâna Primăvară. Ea purta o rochiță lungă, de culoarea ierbii proaspete, cusută cu petale de ghiocei, iar în părul ei auriu străluceau raze de soare. Într-o dimineață, Zâna și-a luat bagheta magică și a pornit la drum, dorind să aducă primăvara în țara noastră.

    Dar drumul nu a fost atât de simplu pe cât credea, căci în calea ei au ieșit patru pitici, fiecare cu o mare grijă în suflet.

Primul pe care l-a întâlnit a fost Piticul Roșu. El avea obrajii pufăiți și era foarte, foarte furios. Se plimba furios  prin poiană și striga: — „Nu se mai poate așa! Am plantat semințele și florile nu vor deloc să crească până la soare! De ce stau ascunse în pământ? Vreau să văd culori acum!” Zâna Primăvară s-a aplecat spre el și i-a șoptit cu voce dulce: — „Dragă piciule, pământul e încă rece. Florile au nevoie de timp să prindă rădăcini puternice înainte de a se lungi spre soare. AI RĂBDARE! Ca să crească florile, trebuie să le  dăm suflarea noastră caldă. ”Copii, haideți să mimăm că avem o floare mică în palmă. O mirosim adânc (inspirăm pe nas) și suflăm peste ea foarte încet, ca să nu îi rupem petalele (expirăm pe gură)"

    Mergând mai departe, Zâna l-a găsit pe Piticul Galben. El tremura tot și se ascundea sub o frunză uscată, fiind tare speriat. — „Zână dragă, e groaznic!” a spus el cu voce mică. „M-am uitat la insecte și am văzut că nu au aripioare colorate. Cum o să zboare ele? Cum o să se joace prin aer dacă aripile lor nu sunt gata?” 

    Zâna l-a mângâiat pe creștet: — „Nu te teme, micuțule. AI RĂBDARE! Totul se pregătește în liniște. Aripioarele cresc încetul cu încetul, sub protecția naturii. Ele dorm încă. Trebuie să facem liniște ca să se trezească singure.” 

    "Copii, punem mâinile la ochi și stăm nemișcați cât număr eu până la 5. Cine reușește să nu se miște deloc? 1... 2... 3... 4... 5! Bravo, ați avut răbdare ca niște buburuze mici! ”

    Mai încolo, pe o piatră de lângă râu, stătea Piticul Albastru. El era foarte trist, iar o lacrimă mică îi curgea pe obraz. — „Zână Bună, păsările călătoare s-au întors de departe, dar copacii sunt încă goi. Nu au mâncare, nu au semințe, nu au gâze... Ce se vor face ele?” 

    Zâna l-a privit cu multă compasiune, dar nu s-a grăbit, știind că natura are planul ei. A spus :„ AI RĂBDARE! Privește cerul! Norii aduc ploaia care hrănește pământul.

”Haideți să facem și noi ploaia cu degetele pe palme. Întâi rar... pic... pic... (lovim ușor cu un deget în palmă). Mai avem puțină răbdare... și ploaia crește (lovim cu toate degetele). Acum ploaia se oprește încet... încet... Gata! "

    În final, chiar la intrarea în țară, Zâna l-a întâlnit pe Piticul Verde. El stătea întins pe un mușchi moale, privea cerul și fredona un cântec vesel. Era cel mai vesel  și  liniștit dintre toți. Când i-a văzut pe ceilalți pitici agitați, el le-a spus: — „Stați liniștiți, prieteni! Nu vă mai necăjiți. Primăvara își intră în drepturi exact la timpul ei. Totul în lume vine treptat, pas cu pas, în etape. Dacă ne grăbim, s-ar putea să stricăm frumusețea care stă să vină. Fără RĂBDARE , nu am putea vedea minunea.             Primăvara va transforma totul într-un vis. În curând veți vedea copacii înfloriți, plini de culoare și un parfum atât de dulce cum n-ați mai mirosit niciodată. Dar pentru ca acest vis să fie perfect, trebuie să învățăm să așteptăm cu inima împăcată.”

    Ascultându-l pe Piticul Verde, ceilalți trei pitici s-au liniștit. Au înțeles că furia, teama și supărarea nu pot grăbi primăvara. Zâna Primăvară a atins pământul cu bagheta și, încet-încet, primele fire de iarbă și primele flori din pmișori au început să apară. - Mmmm...Ce parfum, Ce culoare!!!