Vântul şuiera printre frunzele uscate, iar apusul îmbrăca pădurea într-o lumină roșiatică, neliniștitoare.
Alex și prietena lui, Mara, urcau încet pe poteca îngustă care despărțea satul de pădurea Veche. O legendă spunea că nimeni nu se întorcea nevătămat din acea parte a codrului după apus.

— Nu cred în povești, zise Alex, zâmbind.
— Poate ar trebui, răspunse Mara. Unele locuri nu vor să fie vizitate.

Un corb bătrân trecu peste capetele lor, scoțând un țipăt ascuțit. Sub pașii lor, frunzele trosniră aproape ca un oftat omenesc.

Pe măsură ce înaintau, pădurea devenea tot mai densă. Copacii păreau a se strânge unii spre alții, ca niște gardieni tăcuți ai unui secret.
Deodată, Alex observă o cruce veche, din lemn putrezit, sprijinită de un stejar. Lângă ea, o lanternă ruginită, aprinsă.

— Cine ar lăsa o lanternă aprinsă aici? șopti Mara.
Fără să răspundă, Alex se apropie și văzu ceva scrijelit pe trunchiul copacului: „Nu te uita înapoi.”

O pală rece îi gâdilă ceafa. Inima Mariei bătea tot mai tare.

— Alex… cred că ar trebui să ne întoarcem.

Dar înainte ca el să răspundă, poteca din spatele lor

dispăruse. În locul ei, doar întuneric și ceață.

O voce se auzi, venind din adâncul pădurii:
— De ce ați venit unde lumina nu ajunge?...

Cei doi înghețară. Lanterna pâlpâi. Din ceață se desprinse o siluetă lungă, neclară, care părea să se miște fără pași. Avea ochii roșii, iar în jurul ei aerul vibra.

Alex ridică lanterna spre ea. Umbra se opri.
— Eu… noi doar explorăm, zise el tremurând.
— Explorarea are un preț, spuse vocea.

Din pământ se ridicară mâini translucide, care încercară să le atingă gleznele. Mara țipă, însă Alex o trase după el, alergând orbește printre copaci.

După câteva minute, zăriră o casă mică, dărăpănată, acoperită de mușchi. Ușa scârțâi când intrară, căutând adăpost.
Înăuntru, erau rafturi cu borcane prăfuite și o oglindă mare, acoperită cu o pânză neagră.

— Nu atinge nimic, spuse Mara.
Alex, totuși, trase pânza. În oglindă nu se reflectau ei, ci aceeași pădure, luminată de o lună de sânge. În mijlocul pădurii, o femeie îmbrăcată în negru îi privea.

Șopti:
— Acum știți cine locuiește aici…

Lanterna se stinse complet.

Un murmur începu din jurul casei. Se auzeau pași, râsete stinse, suspine. Geamurile vibrară.
Femeia din oglindă ieși din sticlă, ca o umbră lichidă. Își întinse mâinile spre ei.

— Ați trezit ceea ce trebuia să doarmă… spuse ea.

Mara căzu în genunchi, iar Alex apucă dintr-un raft o carte veche. Pe prima pagină scria: „Ritualul de eliberare.”

Cu voce tremurată, începu să citească:
— „Prin lumina focului și prin sângele pământului, întunericul să fie izgonit…”

Umbra țipă, iar pereții vibrau ca o inimă vie. O flacără albastră izbucni din carte, aruncând-o pe podea.

Când s-au trezit, se aflau la marginea pădurii, lângă drumul spre sat. Soarele răsărea, iar totul părea normal.
— Crezi că a fost un vis? întrebă Mara.
— Dacă a fost, atunci visul a lăsat urme, spuse Alex, arătând lanterna ruginită care zăcea lângă ei, încă arzând.

Se priviră în tăcere. Departe, în pădure, un corb își lua zborul.

Seara, acasă, Mara se spăla pe mâini când ridică privirea spre oglindă. Pentru o clipă, văzu din nou femeia cu haine negre.
Acum, zâmbea.

Pe oglindă, apăru lent o scrijelitură:
„Ne vom revedea la următorul apus.”

Lampa din baie pâlpâi, iar casa se umplu de frig.

Iar femeia cu haine negre voia doar sa fie prieteni si sa strabata in continuare padurea in 

urmatoarea zi.