A fost odată ca niciodată un iepuraș pe nume Puf, care avea urechile lungi, nasul roz și o curiozitate mult mai mare decât picioarele lui mici.

Locuia împreună cu mama, tata și cei șase frați ai săi într-o vizuină confortabilă, ascunsă sub rădăcinile unui stejar bătrân.

Într-o dimineață de primăvară, când roua încă strălucea pe iarbă, familia a ieșit la marginea pădurii pentru micul dejun.

În timp ce restul familiei ronțăia tacticos trifoi, Puf a zărit ceva neobișnuit: un fluture albastru, atât de intens, încât părea o bucățică de cer care căzuse la pământ.Țup! Puf a sărit peste o creangă.Țup-țup! A trecut prin niște tufe de mure.Țup-țup-țup! S-a trezit într-o poiană pe care nu o mai văzuse niciodată.

Când fluturele s-a pierdut în înaltul cerului, Puf s-a oprit. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta. Liniște. Nu se auzea niciun ronțăit, nicio voce de iepuraș. Pădurea, care înainte părea prietenoasă, acum arăta plină de umbre lungi și ciudate.