Roboțelul a fost trezit de o lumină care venea parcă de departe. A încercat să se miște, dar corpul îi scârțâia și îi trosnea. 

    Dintr-o dată auzi un sunet ciudat: „boc-boc”. Parcă bătea ceva în capul lui. 

      Încet, a deschis ochii foarte ruginiți.

  Era prea întuneric ca să-și dea seama de unde veneau sunetele. Credea că zgomotele veneau din capul lui de tinichea. Dar, când ceva i-a sărit pe umăr, a înțeles că nu era singur.

  – Ești treaz? a ciripit o voce mică. Dacă da, ai putea să ne ajuți? Te-am putem ajuta și noi.

      Roboțel a dat ușor din cap.

    – Grozav, a spus vocea subțire în întuneric.

    – Întâi te vom ajuta noi pe tine, a adăugat o altă voce.

 Animalele s-au adunat și priveau spre Roboțel.

 – Nu putem ține un robot în pădure, au spus ceilalți.

 – Ei nu fac decât să distrugă, ei nu iubesc.

– Dar nu putem salva pădurea singuri, a spus Șoarecele.

    – Suntem mici și ne e greu, a continuat el. Poate ar trebui să vorbim cu el. Dacă își amintește ceva, ne-ar putea ajuta.

    Toți au fost de acord. Șoarecele era mic, dar înțelept.

– Acela e soarele, a spus Șoarecele, arătând spre cer.

Roboțelul privea lumina, dar nu-și amintea nimic. Bursucul credea că era din cauza găurii de la cap.

– Soarele te încarcă și te ajută să te miști, a explicat Șoarecele.

Animalele s-au adunat și șușoteau ceva, dar Roboțelul nu le auzea.

   – Cred că suntem în siguranță, au șoptit toți.

  – Nu cred că e un pericol pentru noi, a spus Veverița. Poate fi prietenul nostru.

     Bursucul însă nu era convins.

     – Totuși, trebuie să fim atenți, a spus el încet.

  Animalele l-au ajutat pe Roboțel să se curețe. El încă nu-și amintea trecutul și avea nevoie să învețe din nou să meargă și să vorbească.

    Îi plăcea să privească soarele și să stea cu animalele care îl ajutau în fiecare zi. În cele din urmă, Roboțel s-a simțit reparat.

  Stăteau lângă un zid mare și cenușiu, diferit de tot ce văzuse până atunci Roboțel.

  – De unde a apărut? a întrebat el. Cum a crescut?

  – Nu a crescut, a spus Șoarecele. A fost făcut demult, când lumea era cenușie.

   Roboțelul nu înțelegea. Dacă se rupea barajul, apa putea inunda pădurea.

   – De aceea te-am trezit, a spus Șoarecele.

    – Avem nevoie de tine să ne salvezi. Trebuie să repari crăpătura din zid. 

  – De acolo de sus pot vedea întreaga lume, a spus Roboțel.

   Animalele au râs. Era clar că el nu cunoștea multe.

  –  Ca să vezi totul, trebuie să ajungi mai sus, a explicat Șoarecele, arătând spre un munte înalt.

 – Pădurea aceasta este lumea noastră. Ne ajuți să o salvăm?

  Au lucrat împreună și, cu ajutorul lui Roboțel, au reparat crăpătura. Barajul a devenit din nou foarte rezistent.

  Toți erau fericiți, dar Bursucul era trist.

  – Ce s-a întâmplat? a întrebat Șoarecele.

  – Nu poate rămâne cu noi. E periculos, a spus Bursucul.

  Șoarecele a fost mirat să audă asta.

  – Cum așa? E prietenul nostru și ne-a salvat.

  – E doar o mașinărie. Nu are inimă, a spus Bursucul.

  Șoarecele a tăcut.

  El petrecuse mult timp cu Roboțel și știa cât de bun era.

  A plecat să-l caute, dar peștera lui era goală, Roboțel nu mai era.

  În locul lui, a găsit un cuvânt scris în piatră: „REGRET”.