Într-o dimineață cu soare blând, Tobi s-a trezit mai devreme decât de obicei.

    Mama îi pregătise hăinuțele, iar lângă ușă îl aștepta ghiozdănelul lui albastru.

    — Astăzi mergem la grădiniță, i-a spus mama.

    Tobi a privit-o puțin îngrijorat.

    — Mama… vii și tu cu mine?

    Mama l-a luat în brațe.

    — Merg cu tine până acolo. Apoi tu vei rămâne puțin, iar eu mă voi întoarce să te iau.

    Tobi a strâns lăbuța mamei. Era curios.

    La grădiniță era o ușă mare, colorată. 

    Înăuntru se auzeau râsete și glasuri de copii. 

    La intrare îi aștepta doamna Mara.

    — Bună dimineața, Tobi! Mă bucur că ai venit!

    Tobi s-a ascuns puțin după mama.

    Doamna Mara nu l-a grăbit. S-a aplecat și i-a spus cu blândețe:

    — Poți să stai lângă mama până ești pregătit.

    Tobi a privit-o cu atenție. Doamna Mara zâmbea. 

    Așa că, încet-încet, Tobi a prins curaj să se apropie.

    A venit momentul ca mama să plece. 

    Ochii lui Tobi s-au umplut de lacrimi.

    — Nu pleca!

    Mama l-a îmbrățișat.

    — Știu că îți este greu. Dar eu mă întorc după tine.

    I-a pus în lăbuță o batistă cu o inimioară.

    — Când îți va fi dor de mine, poți să atingi inimioara.

    Tobi a început să plângă. 

    Doamna Mara s-a apropiat.

    — Poți să fii trist. Eu sunt aici cu tine.

    Mama l-a sărutat pe frunte și a plecat. 

    Tobi a ținut inimioara strâns în lăbuță. 

    La început, Tobi nu voia să se joace.

    Stătea lângă doamna Mara și se uita spre ușă.

    — Vine mama?

    — Da. Mama se întoarce, îi răspundea ea.

    Apoi Tobi a observat un trenuleț roșu.

    Un alt ursuleț încerca să lege vagoanele.

    — Pot eu? a întrebat Tobi.

    În câteva clipe, trenulețul era gata.

    Tobi a zâmbit.

    Pentru prima dată, uitase să privească spre ușă.

    Grădinița începea să nu mai pară chiar atât de străină.

    Mai târziu, o fetiță a început să plângă.

    — Vreau la mama!

    Tobi știa foarte bine cum se simțea.

    S-a apropiat și i-a arătat batista cu inimioară.

    — Și mie mi-a fost dor de mama.

    — Și acum? l-a întrebat fetița.

    Tobi s-a gândit puțin.

    — Tot mi-e dor… dar mă joc până vine.

    Atunci Tobi a înțeles ceva important: poți să simți dorul și, în același timp, să te joci, să râzi și să fii alături de prieteni.