Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,

Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Afară-i toamnă

- Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă -

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte -

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Ce te legeni?...

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

De-aş avea