Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935 în satul Pererîta, în familia lui Pavel şi Eudochia Vieru. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal în 1950.

În 1957 debutează editorial(fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii ,,Alarma", apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic ,,Ion Creangă", facultatea de Filologie şi Istorie.

Se angajează ca redactor la redacţia numită revista pentru copii "Scânteia Leninistă" actualmente "Noi", şi ziarul "Tânărul leninist", actualmente ,,Florile Dalbe"

La 8 iunie 1960 se căsătoreşte cu Raisa Nacu, profesoară de limba română şi latină şi se angajează ca redactor la revista "Nistru", actualmente "Basarabia".

Particularităţile creaţiei lui G.Vieru

Lirica lui Grigore Vieru captează, emoţionează, modelează şi capătă ecou prin versurile sale. Cele trei ,,sfinte teme" sunt: mama, limba română şi dragostea, prima fiind fundamentală.În opera sa, mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale, acest motiv căpătând totodată diverse întruchipări stilistice: de la confesiunea directă până la compararea mamei cu patria, cu pământul. Mama este evocată mereu fiind o femeie evlavioasă, un mijlocitor între fiul ei şi Dumnezeu.

În volumul de poezii pentru copii "Trei iezi", ieşit de sub tipar în 1970, se găsea şi poezia "Curcubeul", în care Grigore Vieru, prin metafora curcubeului cu trei culori, elegia drapelul tuturor românilor. Peste câteva zile de la difuzare, cenzura sovietică a retras cartea din librării, dând-o la topit, iar autorul a fost acuzat de diversiune.

La Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.

          Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată.