A fost odată, demult, când Dumnezeu umbla cu

 Sfântul Petru pe pământ, o baba  pe nume Dochia.

Deși era văduvă, gospodăria ei arata bunăstare, pentru că o ajutau fiul și nora ei.

Nora ei era foarte harnică și norocoasă.

 Însă, oricât de mult muncea nora,

 baba era tot nemulțumită.

Într-o zi, ce îi veni babei în gând?! 

O chemă pe noră, îi dădu o ulcică și-o trimise

 în pădure după fragi.

Chiar dacă era luna lui Faur, adică Februarie,

 când era un frig de crăpau pietrele, nora

 plecă în pădure să caute fragi. 

Merse prin zăpadă până la genunchi si, într-un

târziu, ajunse într-o poiană, dar fragi, tot nu găsi.

Deodată, îi apărură în față doi moșnegi cu

 bărbi lungi și albe. Erau Dumnezeu și Sfântul Petru.
Moșnegii o întrebară ce caută în pădure pe o așa vreme, iar ea le povesti tot necazul ce-l avea. 

Atunci, Dumnezeu îi spuse să acopere ulcica ce o ținea în mână cu năframa și să nu se uite în ea până ce nu ajunge acasă.

 Ajunsă acasă, îi dădu ulcica babei. 

Când văzu baba că ulcica este plină cu

fragi, crezu că a venit primăvara în pădure și se gândi

 să urce cu oile la munte, chiar a doua zi. 

 Baba se îmbrăcă cu douăsprezece cojoace,

 își strânse oile și începu să urce muntele.

Vremea se îmbună și ieși soarele. 

Obosită și încălzită de atâta urcuș, începu să arunce cojoacele, unul câte unul, în fiecare zi.

Când ajunse în vârful muntelui, nu mai avea decât 

cămașa pe ea. Vremea se schimbă dintr-odată,

se făcu frig și totul îngheță.

Îngheță și Baba Dochia împreună cu oițele ei, prefăcându-se în stane de piatră,după cum spune legenda românească.