Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan.

    Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița” din care a preluat simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea ciobanului ucis.

     Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios

P

Personaje

Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile calendaristice, vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă credințele și datinile străvechi. Există totuși unele repere temporale care încadrează acțiunea în anii '20 ai secolului al XX-lea.

Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc a calendarului gregorian, hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data de 1 octombrie 1924 (care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la conferința pan-ortodoxă de la Constantinopol din 10 mai - 8 iunie 1923. Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece la un moment dat prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea loc, potrivit rânduielilor noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea calendarului și îl obligă pe preot să țină sărbătorile după calendarul iulian.

CRONOS

Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi comparabilă prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale cu Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri sau cu expediția lui Siegfried din Cântecul Nibelungilor. Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea unui drum presărat cu numeroase piedici.

Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia Română, intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de auroră, trebue să-și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și de valoare decât acei care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui”

    Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de la niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai dă niciun semn de viață. Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei, unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de unde trebuia apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască că acesta a murit.

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători.

    După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10 martie, împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează cursul Bistriței, trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde află din registrele de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către doi gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către popasul de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.

Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru Dornei, Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul Talienilor) până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme, iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor întorcându-se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără semnarea vreunui document doveditor.