Așa cum stă, cu ciocanul în mâna dreaptă, hainele îngrijite, chipul liniștit și privirea interiorizată, ai spune că face o pauză, – nu înainte de a fi căutat unghiul bun și lumina potrivită, cea care nu-i obosește ochiul, nu-i distrage atenția. În realitate, Brâncuși visătorește: momentul în care, prins în visătoria lui, devine prelungirea cea mai firească a sculpturilor din atelier. Este foarte posibil ca, pentru câteva clipe, să uite cu totul de fotograful aflat acolo și să-l lase, pur și simplu, de unul singur, să-și vadă de treabă.

Ori de câte ori am fost în atelierul lui Brâncuși, m-au surprins deopotrivă lumina din interior și înghesuiala obiectelor: nu doar a sculpturilor, ci chiar a uneltelor, a resturilor de piatră sau lemn. Tot felul de piese, mecanisme, ustensile atârnând pe pereți, aflate pe jos, disparate sau unele peste altele, dar care își aveau, fără îndoială, socoteala lor, amplasamentul potrivit și bine știut de Brâncuși, care le găsea fără mare osteneală. Întocmai cum pe biroul îndelung încercat al unui scriitor doar el poate găsi ceea ce caută, Brâncuși știa cu precizie unde, în ce loc, anume, se afla o unealtă sau alta. Odată familiarizat tu însuți cu înghesuiala aceea, începeai să vezi ceea ce era de văzut. Am mai povestit în alte împrejurări despre mecanismul pe care Brâncuși îl făcea să se rotească și, rotindu-se, să deplaseze în jurul propriului ax sculpturile aflate pe el. Însă ceea ce Brâncuși voia ca tu să vezi – fără s-o spună explicit, ci testând, într-un fel oarecare, inteligența vizitatorului – era mai mult decât sculptura lui, mai mult decât forma pe care o luase materia sub unealtă; era lumina care cădea pe obiect și făcea corp comun cu acesta: î n s u f l e ț i n d u - l.

De aceea, atelierul lui Brâncuși reconstituit în fața Centrului Pompidou, deși adună laolaltă opere și unelte, nu are o legătură vie cu ceea ce fusese odinioară lumina irepetabilă din adevăratul atelier. Pentru că atelierul reconstituit stă sub lumina moartă a neoanelor.

De aceea îmi place fotografia aceasta: pentru că Brâncuși este, aici, viu și visător, prelungirea cea mai firească a lemnului din spatele lui: un om-stâlp.

De care mi-e dor de ziua lui și în toate zilele.

Brâncuşi, Constantin (19.02.1876, Hobiţa, Gorj, România – 16.03.1957, Paris, Franţa). Pionier al sculpturii moderne abstracte. Lucrările lui în bronz şi marmură sunt caracterizate printr-o formă pură elegantă şi reţinută şi printr-o finisare rafinată. Pasionat sculptor în lemn, a realizat numeroase sculpturi în lemn, adesea de inspiraţie folclorică, şi a sculptat adesea prototipuri în lemn pentru lucrări executate mai târziu în alte materiale. El este cel mai bine cunoscut pentru sculpturile sale abstracte de capete ovoidale şi păsări în zbor.

Tinereţea şi primele lucrări

Părinţii lui Brâncuşi, Nicolae şi Maria Brâncuşi, erau ţărani. La fel ca alţi copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu a mers la şcoală. De la şapte ani a lucrat ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Acesta a fost momentul când tânărul păstor a învăţat să sculpteze în lemn, o artă populară în România rurală, folosită pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite cu gravuri. Stilul acestor ornamente avea să influenţeze numeroase lucrări ale lui Brâncuşi. În preferinţele sale, în port şi în stilul de viaţă, el a păstrat până la moarte simplitatea originilor sale.

În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei şi indignarea academicienilor. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele ţării sale şi a plecat la München, în Germania, unde a rămas până în primăvara lui 1904. Apoi s-a decis să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest. O mare parte din călătorie a făcut-o pe jos, cu geanta la spate şi a trebuit să îşi vândă ceasul ca să plătească barca pentru a traversa lacul Konstanz. A ajuns la Paris în iulie.

În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei şi indignarea academicienilor. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele ţării sale şi a plecat la München, în Germania, unde a rămas până în primăvara lui 1904. Apoi s-a decis să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest. O mare parte din călătorie a făcut-o pe jos, cu geanta la spate şi a trebuit să îşi vândă ceasul ca să plătească barca pentru a traversa lacul Konstanz. A ajuns la Paris în iulie.

În 1906 a avut prima expoziţie la Paris, în Salonul sponsorizat de stat, apoi la Salon d’Automne. Cu un spirit destul de clasic, dar care exprima o mare energie, primele sale lucrări au fost influenţate de viguroasa operă a lui Rodin. Pentru a se distanţa de această influenţă, Brâncuşi a refuzat să intre în atelierul lui Rodin, deoarece, a spus el: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.