A fost odată ca niciodată. Povestea asta, dragi copii, s-a întâmplat chiar în școala noastră, cu două fetițe din c’asa întâi. Nu se poate să nu știți unde e c’asa întâi: chiar la etajul doi, deasupra direcțiunii. Cred că le cunoașteți foarte bine pe Ema și pe Ela, cele două surori  din banca a treia, rândul din mijloc. Dar cine nu le cunoaște? Toată ziua se joacă: sar coarda, desenează șotron pe trotuar, cu creta – pe care-o bagă pe nevăzute în buzunar, la școală – de asta nu e niciodată cretă la tablă!… se urcă în copaci, trag cățeii de urechi… imposibil să treacă neobservate asemenea fetițe neastâmpărate… și la urma urmelor, chiar drăguțe, dacă vreți să știți.

Deși sunt , se deosebesc, totuși: Ema are ochi albaștri-verzui și douăzeci de pistrui, iar Ela are ochii verzi-albăstrii și numai nouăsprezece pistrui. Vedeți deci că, la drept vorbind, sunt chiar foarte foarte deosebite!

În ziua aceea, despre care va fi vorba aici, Ema și Ela aveau de citit un cuvânt – un cuvânt simplu și… gustos. Așa că, împreună cu domnul învățător, au început:

– Mm – e – me – meee – meee – meee… ha! ha! ha!

– Ema, Ema! Nu ești deloc atentă! Ela, te rog repetă tu după mine: m-e-r-e, me-re.

– M – eee – ree… rrree – re – re – re – re!

– Ei, fetelor!

– Oh, noi nu știm și nici nu vrem să învățăm să citim!

– Dar cum așa?

– Mie-mi place să mă joc cu păpușile!

– Bine, dar alfabetul trebuie învățat…

– Și mie îmi place să mă joc cu mingea!

– Sigur că da, dar și alfabetul este important…

– Dar… la ce ne folosesc nouă literele astea? Sunt așa de plicticoase… și țâfnoase…

Iar domnul învățător n-a mai avut ce face. A fost nevoit să le lase să se joace. Toată ziua. Până a venit seara. Iar în timp ce săreau coarda, fetițele cântau un cântecel pe care l-au inventat chiar ele și care suna cam așa:

Un-doi-șapte-cinci,
Pe la școală nu ne prinzi!
Ala-bala-portocala,
Nouă nu ne place școala.

Ne jucăm și ne jucăm,
Nimic nu vrem să-nvățăm,
Toată ziua, iarna-vara,
De dimineața până seara.

– Ahh, am obosit. Uite că s-a făcut seară!

– Și mi-e somn!

– Și mie mi-e somn!

Ema și Ela dorm acum, obosite de joacă. Dar ele nu știu că, fără litere, lumea ar fi în mare pericol. Literele sunt peste tot, fără ele n-am putea să ne descurcăm deloc. N-ar mai exista scrisori, fiindcă n-ar mai exista adrese. Am încurca și borcanele de dulceață, fiindcă n-ar mai exista etichete. Ba nici n-am ști cine suntem, fiindcă și numele noastre tot cu litere se scriu. N-ar exista bani, fiindcă și pe bani sunt multe litere, ba aproape putem spune că banii sunt făcuți din litere.

Dar cel mai trist ar fi că n-ar mai exista cărți. Nici filme, nici computere, nici semne de circulație, nimic, nimic! Lumea, dragi copii, e toată-toată făcută din litere! Iar unul din locurile unde ele se adună este chiar cartea de citire. Așa că, vă dați seama copii, literele au auzit tot ce s-a întâmplat și s-au cam supărat. Au hotărât atunci să le dea celor două fetițe o lecție și s-au strecurat încetișor în visul lor. Fiindcă, am uitat să vă spun că Ela și Ema, fiind , visau întotdeauna același vis.

Așa s-au trezit Ema și Ela pe malul unui lac unde pescuia un moș foarte , pe care-l chema Bombănici. Dar în loc de pește, el prindea numai litere. Pe deasupra, pe cer, zburau tot litere. Iar pe drum, în loc de oameni sau animale, umblau în voia lor tot felul de litere: mai mari și mai mici, mai  sau mai , de tipar sau de mână. Nu puteai trece de ele decât dacă le spuneai pe nume. Ema și Ela, dacă voiau să ajungă din nou acasă, trebuiau să treacă lacul. Iar Bombănici le-a spus că, dacă știau ce litere pescuia el, acestea aveau să le ducă pe malul celălalt. Așa că Ema și Ela au început:

– E litera C!
 – Da, de la casă, câine, corn, cocoș…
 – Nu, nu-mi place! Mai pescuiesc… Trage, iar trage!

– Hopaa!
 – Dar asta e R, de la roată, râu, rață, rândunică…

– Mai vrem, hai, mai trage! Încă o dată!
 – Vai… și asta e A de la apă, avion, aripă…
 – Vreau un pește mare, încă o dată! a răcnit moșul.