Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să spun minciuni ). Aşa…

Ei, și iata că printre urșii cei albi de la Pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu, un urs mare și frumos, care venea tocmai din munții noștri.

Cum a ajuns el la Pol să nu mă întrebați, că nu știu. Ce ştiu e că 

s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţa şi la focile care se zbenguiau pe ei.

– Ia te uita!… Un urs murdar! strigă o foca, şi toate surorile ei începură să chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.

– E manjit tot!

– De la gheare pân la bot!

-  Vai, vai, ce caraghios!– Parc-a fost muiat în sos!

– Eu sunt curat, spuse şi mai suparăt Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.

Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa, mormăind.

Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.

– Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd…

– Cine-i urâtul asta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.

– Ia te uita ce neobrazare! vorbi un altul.

De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.
– Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?
-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb şi toţi urşii albi plecară, legănându-şi îngamfaţi blănurile.

Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.

Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.

– De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
– Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
– Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!

Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemna el pe Martin.
– Şi tu? se supără ursul. Le-am spus și focilor că sunt curat.
– Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi și mie plăcerea asta….

Se frecă bine şi – iata –blana îi era plină de clăbuci albi.