Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum redactat de Nicolae Ursu în 1784.

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.

Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și mici boiernași, de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceștia fiind recrutați nu numai dintre moșneni (țăranii liberi) ci și din rândul clăcașilor.

Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor clăcași prin asigurarea scutirii „de orice dare”.Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această creștere rapidă a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la București sau Istanbul. Consulul austriac la Istanbul compara nucleul inițial al oștii pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma într-o lavină”.