Cândva, la marginea unei păduri, trăia un om ca vremea. Doar singuratatea locuia cu el. Avea plete lungi și barba albă, iar ridurile parcă-l întinereau când zâmbea.

        Căsuța lui era curată ca un pahar de cristal, iar la geamurile ei râdeau flori multicolore.

        Cea mai mare dorință a lui era să aibă un nepoțel, pentu că iubea foarte mult copiii. Odată, a făcut o ladă de jucării și a mers la copiii din satul vecin. Era tare bucuros că i-a făcut fericiti, oferindu-le daruri. Aceștea i-au mulțumit și au plecat pe la casele lor.

       Moșul iar a rămas singur. Durerea lui era atât de mare, încât a hotărât să plece încotro îl duce ochii. Merse bătrânul drum lung și greu, până ajunse în Împărăția Zăpezilor.

      Acolo, el își constui o căsuță de brad. Vânturile șuierătoare îl făceau să-și aducă deseori aminte de locurile natale, dar cel mai mult îi era dor de copii. De tristețe, începu să confecționeze seară de seară avioane, trenulețe, păpuși, urși. Își închipuia că are în fața lui o mulțime de copii cărora le împărțea jucării. Atunci muncea mai cu spor.

      Vestea despre acest bătrân se răspândi repede, ajungând și la urechea Crăiesei Zăpezilor.

        Într-o zi, ea se îndreptă spre căsuța lui. Tare s-a mai bucurat moșul de oaspeți!

        - Pentru că iubești foarte mult copii, îți voi alunga tristețea din suflet! Fie ca de azi încolo să-i bucuri cu darurile tale pe cei mici!

        Zicând acestea, ea l-a atins cu o baghetă fermecată și a continuat:

     - Vei avea însă doar o singură zi a anului, ziua de Crăciun, pentru a-i vizita pe copii. De aceea toți te vor  numi Moș Crăciun. 

     Ce fericit era moșul! Din acea zi, muncea cu mai multă tragere de inimă alături de spiridușii și piticii veniți în ajutor.