Și păsările se-nțeleg între ele. Voi poate nu mă credeți, dar eu știu multe despre toate acestea de la gaița mea, care, fiindcă am învățat-o să vărbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc.

   Tu, de pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi căi-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce ea dă povețe puișorilor ei: Nu ieșiți la marginea cuibului! Nu strigați când nu sunt eu cu voi! Ssst! Pisica! Se apropie!

   O vrabie ciripește pe gard. Știi cât de vioaie este vrăbiuța! Ție puțin îți pasă. De unde să știi că ei, biata, i-a sărit inima din loc: Uliul! Uliul! Uliul!

    În nopțile cu lună, asculți privighetoarea, te încântă. Ajungi să crezi că pentru tine își varsă peste zări, în gâlgâiri, ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei.

    Așa, mulțumită gaiței mele, care știe fel de fel de întâmplări, am 

   ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcășeandru și-un scatiu. Să v-o spun și vouă.

    Cioc! Cioc! Cioc! se aude de departe. Măcăleandrul zice:

- E ciocănitoarea!

- De ce te-o fi ciocănind mereu? întreabă scatiul nedumerit.

- Caută veverița, îl deslușește măcăleandrul.

- Veverița? De ce?

- Ciudați mai sunteți voi, scatiii. Nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea? Să ți-o spun!

    Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înțeles, dar le-am ținut însă minte. Acasă i le-am spus gaiței și gaița mi le-a explicat. Așa, vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănitorii.

- Demult, m-asculți, scatiule? începe măcăleandrul, demult tare, la început, pe când oamenii erau puțini de tot, iar poamele și mai puține, veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu rodul rotund, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele și, vezi, ființă prevăzătoare, să nu mai pățească cum o pățise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Și și-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se miște toată iarna în căsuța ei, nici cu vârful botului să nu miroasă vifornița, când, într-o bună dimineață se zgârie la un picior într-o coajă. De unde să fie, că ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. Cercetează. Un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veverița, dar s-a și mâniat. S-a pus la pândă să prindă pe cei

care îi iau alunele. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, și-a așteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sari ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură zări alunele și, cum e iscusită, a înțeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craț! iacă și miezul. Craț-craț-craț, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-și ia prânzul. În ziua când o pândea veverița, a sosit tot așa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea vru s-o zbughească afară, dar veverița o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca șopârla, în laba veveriței și pe ici ți-i drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc și s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriță să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură și, smerită, a bătut cu ciocul. Dar veverița își mutase culcușul! De atunci mereu, mereu ciocănește la fiecare copac,