A fost cândva o toamnă dulce și lungă, cum au mai fost și altele, însă nu la fel ca toamna aceea. Păsările de la Giurgiu așteptaseră păsările din Argeș, de la Bacău și de la Severin și, după ce se adunară toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfântul Munte, în Egipt și mai jos, în nisipurile frământate de vânturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră. Păsările călătoare, berze cu aripile mari, rândunele mici și alte soiuri de săgeți zburătoare, cu ciocul cât chibritul sau cât creionul sau cât nuiaua, ajunseseră cu bine în țara caldă, unde aveau să trăiască până ce trecea gerul și se topea zăpada de la noi.

    Văzând că încep să îmbătrânească și că unele din ele nu o să 

mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înapoi, păsările au ținut sfat laolaltă și s-au hotărât să zidească un palat.

    În timpul cuvenit, toate păsările aduseră fel de fel de lucruri și, răspândindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolți și încăperi și o turlă la mijloc. În turlă fură puși paznici doi vulturi negri, cu o sută de ajutoare, o sută de ciori. Vulturii stăteau în fereastră sau pe vârful turlei, iar pe creștetele acoperișurilor mai joase, în colțurile depărtate ale palatului, vegheau ochii de oțel ai corbilor, înarmați cu ciocuri gata de luptă și cu gheare din același metal.

    Câteva rândunici bătrâne ca niște maici cu comanacul turtit 

pe frunte și câteva becațe rămăseseră în palat. Și, la intrare, în câte un picior, străjuiau șase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta și de-a stânga trei, cu gândul la nuferii albi de la Cernavodă.

    Străjerii n-aveau de păzit numai palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vârfuri și firide. O pasăre galbenă, cât un fluture de mică ciocănise în geamul unei împărătese roșcovane. Aceasta, uimită de frumusețea pițigoiului de aur, l-a lăsat să intre. Dar după trei zile pițigoiul a plecat, luând în cioc un ac de diamant fermecat, cu vârful tare și țepos. Acul, cu piatra lui ca de jar alb, avea însușirea de a lumina cu o scânteie de lună până în depărtări, iar pițigoiul îl puse în locul cel mai înalt al palatului păsăresc, unde strălucea asemenea unui luceafăr mai mare.

   Isprava izbutindu-i bine, a îmbărbătat inima pițigoiului de aur. El zise măicuțelor rândunele: Stați că o să mai aduc și alte averi, căci acum am înțeles cum trebuie să lucrez și nu mă las până nu umplu cu străluciri scumpe candela fără untdelemn din turla cioroiului Dumitru. Cele o sută de ciori din straja palatului primiseră nume, ca oamenii.

    Cu istețimea lui, pițigoiul se duse la balconul unei alte împărătese din tărâmurile calde. Ea deschise cu băgare de seamă ușa cerdacului, temându-se să nu-l sperie, și pițigoiul se lăsă dus în bogatele încăperi ale împărătesei.

    Pițigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: dormea pe căpătâiul patului, cu ciocul gătit în giuvaiere, întors spre ochii ei.